Soare si vant. Mult. Vantul se simte in fiecare secunda, ii simti vuietul si daca esti surd. Pe fata, pe spuma de pe gurile valurilor si in plecaciunile palmierilor, de parca invizibilul Thor se odihneste elegant in culcusul frunzelor, inainte de a isca inca o furtuna. Uite, pe palmierul ala pitic, strivit la pamant, isi odihneste ciocanul lui celebru.
Soarele nu il simti decat seara, cand macini regrete ca nu poti dormi de/a/n picioarelea precum caii. Regretele le simti si a doua zi dimineata, cand cumperi la suprapret izbavitoarea crema protectoare.
Venind din Canada si beneficiind (ca si roman get beget) de aceasta mare slabiciune (sau calitate!?) care este uitarea, Cuba este o alta lume.
Carlos, soferul de taxi si ghidul nostru, arvunit pentru o zi sa ne arate imprejurimile, imi spune cu o mandrie deloc ascunsa de ochelarii adanci de soare: “este es el autentica Cuba, con la vida real de cubanos”. Serviciile lui Carlos au costat 12 cuc de persoana. A propos, un cuc (pesos convertibil) este cam 1.20 CAD, adica mai puternic decat dolarul canadian, putin dezamagitor considerand ca acum nici trei ani erau unu la unu.
Carlos inchiriaza taxiul de la stat, el castiga intre 12-15 cuc pe luna, plus bacsisul. Bacsisul se imparte, cu religiozitate, intre toti cei care asigura serviciile, la fel ca si in hoteluri. In comparatie cu veniturile lor lunare, bacsisul pare piperat dar realitatea este ca in spatele catorva care interfateaza cu clientii este o armata de oameni, toti cu zambetul pe buze. Zambetul e gratis, la fel si calitatea si bunatatea oamenilor, oferite fie ca dai sau nu bacsisul. Ah, si inca o chestie: in Cuba te simti bine cand dai bacsis, total diferit de ce simti in Romania, poate pentru ca aici in Cuba bacsisul il dai pentru ca vrei nu pentru ca esti obligat. Poate pentru ca aici in Cuba simti ca oamenii chiar il merita, nu il revendica.
Un doctor castiga cam 40 cuc pe luna si nu cere niciodata bacsis, din cate imi explica Carlos (aviz amatorilor). Un angajat in hoteluri castiga cam 12-15 cuc pe luna plus bacsisul. Un fermier castiga cam 10-12 cuc pe luna. Cucul (pesos convertibil) este o moneda de schimb care se foloseste numai cu turistii, cubanezii nu o pot folosi niciunde, ei folosesc pesosul cubanez. De aceea toti cucii trebuie schimbati la niste oficii speciale, de unde statul isi ia o taxa de schimb. In afara de turism, in Cayo Coco nu exista nici o alta forma de industrie, cu exceptia unor ferme mici care asigura consumul local.
“Carlos, porque eso Cuba cerrado por ciudadanos americanos?” Carlos, imi explica, sfatos si aproape parinteste: “violencia, drogas y la prostitution”. Pofteste si contrazice/l!
Am invatat din Cuba si de la cubanezi despre omenie, bunatate, simplitate si onestitate. Am invatat despre saracie si despre cum o masina din anii ’50 sau ’70, fie ca e Buick sau Dacie, poate fi folosita la infinit iar cuvantul magic este “a repara”, despre cum oamenii pot trai o viata fara aer conditionat, televizoare, xbox sau internet dar cu ferestre deschise catre lume si cu carti pe noptiera. Am re(invatat) despre un regim abuziv si despre oameni naivi care, in bunatatea lor, inca ofera credit sistemului. Am invatat ca, in disperare, naivitatea (voit) dobandita este o forma de manifestare a auto-conservarii.
“Gracias Senor, es muy apreciada!” ii spun lui Carlos la despartire. “It is my pleasure, senor”, imi raspunde Carlos, cu mana odihnita sugestiv pe piept, si, printre accentul lui greu si bolovanos, simt ca urarea chiar vine din adancul inimii.
Am invatat si din resort cateva lucruri.
Alexandro este tuciuriu la fata si are un zambet latit permanent intre urechi. Alexandro e chelnerul care ne serveste de obicei la masa si deja suntem prieteni la catarama. “High five”, “low five” sau “fist touch”, de fiecare data cand ne intalnim. Nelipsitul pesos de fiecare data la plecare. Intr/o zi Alexandro imi arata o masa vecina: “II vezi pe aia!?” Imi sta pe limba sa spun: “oh da, romani de/ai mei, i/am descoperit si eu ieri in bar, vorbind romaneste!. Nu apuc insa sa zic nimic, Alexandro mi/o ia inainte: “Mananca aia de rup, todos los dias, dos horas!`Isi insoteste cuvintele cu gesturi edificatorii (o mana la burta si una la gura, miscata spasmodic in stil italienesc), sa fie sigur ca inteleg cat de mult mananca aia. Nu am mai spus nimic, am ras condescendent impreuna cu Alexandro de romanii mancaciosi..Strike one...
... ...
Acum doua nopti, pe la patru noaptea, zgomote si galagie in hol. Discutii interminabile, rasete, hahaieli. Trezit din somn, trag cu urechea la dialog dar nu inteleg nimic, decat ca sunt vreo patru cinci voci, baieti si fete amestecate. Dupa vreo zece minute de vanzoleala si injuraturi printre dinti, cand pe o parte cand pe alta, decid sa ma duc la ei. Ma apropii de usa si, inainte de a o deschide, mai trag odata cu urechea. Intepenesc cu mana pe clanta, timp in care cuvintele capata sens si ma lovesc in fata ca varful unui prosop ud, folosit pe post de bici:``cu doua mii de pesos cumperi tot ce vrei!``cumperi un cacat`` rasete si hahaieli, in timp ce eu inca mai compilez ca dialogul se poarta in romaneste..A fost pentru a doua oara, in ultimele trei zile, cand am ales sa nu imi divulg identitatea...Strike two...
... ...
Resortul are vreo trei piscine, uriase, inconjurate de sezlonguri. Unele – cele mai multe – sunt la soare, altele – mai putine si deci mai cautate – sub umbrele. Sunt unul dintre cei care cauta umbra cu ardoare, ars de prea multe ori atat la propriu cat si la figurat.
Trei zile am incercat fara succes sa prind un loc la umbra. M/am trezit si la sapte dimineata, doar ca sa descopar aceleasi sezlonguri “rezervate” cu cate un prosop aruncat pe ele. Partea cea mai enervanta este ca, de multe ori, sezlongurile sunt goale ore intregi, in asteptarea stapanilor.
La noapte la patru imi pun ceasul sa sune. Daca iar ma trezesc romanii, si mai bine. Imi iau slapii, un suc, si merg sa strang toate prosoapele de pe scaune. Un cadou romanesc si o mostra de drepturi egale pentru tot resortul, populat de civilizatii vestice. Strike three.
Lucian Vasiliu
Cayo Coco, Cuba, May 5, 2015
