Milea, la tabla!
E sambata seara. Sunt blocat in traficul Toronto-ului si injur copios la volan cat trei generatii de romani. Barbati si femei la un loc. Ne grabim sa ajungem la concert, mai e mult pana departe si suntem deja intarziati. Se circula bara la bara iar profilul orasului pe cer, de obicei impresionant si de admirat, acum devine enervant de static.
In sfarsit parcam si intram grabiti in sala, cu jumatate de ora intarziere. Ireal, gazdele evenimentului tocmai ce inchid elegant usa dupa ultimii spectatori. Noi. Suntem escortati la locurile noastre si gata, concertul incepe. Zici ca ne-au asteptat pe noi!
Teo are emotii, de parca e scos la tabla cu lectia neinvatata. E doar o impresie pentru ca, odata ce incepe muzica, Teo ne povesteste -cu acelasi talent ca intotdeauna- despre un nou inceput. Notele sar sprintare de pe clape, aruncate cu diverse viteze si acceleratii prin aerul dens al salii de spectacol si de acolo, odata eliberate, alearga ca nebunele prin toate colturile, ne gadila sufletul si ne ridica colturile gurii schitand zambete de fericire, ne soptesc la ureche despre povesti de dragoste, despre drumuri si calatorii, despre sperante si ambitii, despre regrete si lupta pentru o alta viata. Teo este un maestru papusar, notele sunt ate invizibile iar noi toti lasam trairile noastre deoparte, pentru un moment, si le traim pe ale lui Teo. La ce intensitate!
Soldati disciplinati, notele zboara intergalactic intre sala si pian, Teo le alimenteaza constant cu informatie proaspata si iesim din acest du-te vino nebun dupa o ora care a trecut precum o clipa. Am impresia, puternica, ca tocmai ce am terminat de citit o carte. Buna. Foarte buna!
La final, Teo multumeste – parca mai putin emotionat decat la inceput- sponsorilor. Nu pot sa nu remarc puzderia de nume romanesti. Mai sa fie, sa fi invatat romanii ce e aia o colectivitate!?
Dincolo de talentul extraordinar si dispozitia enorma pentru efort, Teo poate fi de asemenea liantul de care are nevoie o colectivitate din diaspora ca sa construiasca.
Teo a iesit la tabla. Si a facut-o intr-un fel mirobolant. Eu unul nici nu ma asteptam la altceva. Tu?
Lucian Vasiliu
Oakville, May 17, 2017
E sambata seara. Sunt blocat in traficul Toronto-ului si injur copios la volan cat trei generatii de romani. Barbati si femei la un loc. Ne grabim sa ajungem la concert, mai e mult pana departe si suntem deja intarziati. Se circula bara la bara iar profilul orasului pe cer, de obicei impresionant si de admirat, acum devine enervant de static.
In sfarsit parcam si intram grabiti in sala, cu jumatate de ora intarziere. Ireal, gazdele evenimentului tocmai ce inchid elegant usa dupa ultimii spectatori. Noi. Suntem escortati la locurile noastre si gata, concertul incepe. Zici ca ne-au asteptat pe noi!
Teo are emotii, de parca e scos la tabla cu lectia neinvatata. E doar o impresie pentru ca, odata ce incepe muzica, Teo ne povesteste -cu acelasi talent ca intotdeauna- despre un nou inceput. Notele sar sprintare de pe clape, aruncate cu diverse viteze si acceleratii prin aerul dens al salii de spectacol si de acolo, odata eliberate, alearga ca nebunele prin toate colturile, ne gadila sufletul si ne ridica colturile gurii schitand zambete de fericire, ne soptesc la ureche despre povesti de dragoste, despre drumuri si calatorii, despre sperante si ambitii, despre regrete si lupta pentru o alta viata. Teo este un maestru papusar, notele sunt ate invizibile iar noi toti lasam trairile noastre deoparte, pentru un moment, si le traim pe ale lui Teo. La ce intensitate!
Soldati disciplinati, notele zboara intergalactic intre sala si pian, Teo le alimenteaza constant cu informatie proaspata si iesim din acest du-te vino nebun dupa o ora care a trecut precum o clipa. Am impresia, puternica, ca tocmai ce am terminat de citit o carte. Buna. Foarte buna!
La final, Teo multumeste – parca mai putin emotionat decat la inceput- sponsorilor. Nu pot sa nu remarc puzderia de nume romanesti. Mai sa fie, sa fi invatat romanii ce e aia o colectivitate!?
Dincolo de talentul extraordinar si dispozitia enorma pentru efort, Teo poate fi de asemenea liantul de care are nevoie o colectivitate din diaspora ca sa construiasca.
Teo a iesit la tabla. Si a facut-o intr-un fel mirobolant. Eu unul nici nu ma asteptam la altceva. Tu?
Lucian Vasiliu
Oakville, May 17, 2017
