Semintele, alea negre

Vara lui ‘90. P24 in Regie. Caminul studentesc arata cam o inchisoare mai acatarii. Copacii prafuiti de la intrare ofera o umbra dumnezeiasca, in iadul canicular de afara. O mana de studenti stau ingramaditi calare pe bordura caminului, formand o coada la fereastra uneia dintre camerele de la parter. Se negociaza camere pentru anul care sta sa inceapa.

Noi nu ne stresam. Ni s/a spus ca anul intai sta la etajul patru, doar daca pilele sunt foarte mari e altfel, ceea ce nu e cazul.

Urcam scarile in sir Indian. Camasa e lipita de spate de parca mi/am turnat in cap si nu in gura sticla aia rece de brifcor. Ajutorul (unul dintre ei) de sef de camin e primul, noi il urmam in tacere.

Inauntru e chiar mai mult praf decat afara. Si e si mai cald, pe masura ce urcam. Geamurile chelite de perdele radiaza calorii printre cercevele vechi de lemn crapat si vopsit demult in verde. Simt praful pisat pana in gura iar in timpanele ude de transpiratie imi bubuie pasii nostrii tarsaiti pe trepte. 2, 3, 4 ... e din ce in ce mai cald si eu ma gandesc deja ca iadul trebuie sa fie in cer.

Etajul patru ne intampina cu o pereche de usi de lemn. Inchise, vopsite proaspat in verde dar fara geamuri nici intr/o parte nici in alta. Ajutorul de sef de camin deschide larg una din ele si intra autoritar pe hol. Spatele lui ne cere sa/l urmam. Ma gandesc ca ar fi putut intra usor prin unul din geamurile lipsa, trebuia doar putin ridicat piciorul si gata. Instinctual imi vine sa rad dar totusi nu pot, nu vreau sa ne stric sansele la o camera mai buna asa ca rad singur in mine ca prostu’.

Holul e intunecat dar nu si racoros. Camerele se intind cat vezi cu ochii in stanga, ceva mai putin in dreapta. Pornim spre stanga si in sfarsit deschidem o usa. Vopsita, bineinteles, in verde.

In cateva secunde o vad toata. Nu imi trebuie mult sa realizez ca e cea mai urata camera vazuta vreodata, desi am facut armata. Doi jumate pe patru, peretele din fata e tot un geam de la mijloc in sus. Dincolo se vede doar cerul, coroanele copacilor s/au terminat cam pe la etajul trei, dedesubt. Intr/o parte si in alta a camerei doua mese si doua scaune de lemn cu picioare metalice. Dopurile de cauciuc de la

(-=[p0

\’] caracterele astea le/a scris Porshe, pisica, nu am cum sa le sterg!) capatul picioarelor lipsesc din doua in doua iar lemnul e ciobit serios la unul dintre scaune. Nici spatarele nu arata prea bine.

Intr/o parte doua paturi suprapuse in cealalta parte doar un pat. In stanga cum intri un perete despartitor, in fata lui o chiuveta cu robinetii ruginiti din care picura apa si o oglinda ruginita si ea deasupra. In cealalta parte un dulap cu doua usi.

Ajutorul de sef de camin face inventarul, chipurile pentru noi dar mai mult pentru el, mormaind in barba cu voce tare:” trei paturi – “cec!”, trei saltele – “cec!”doua mese, doua scaune (de ce doua ca noi suntem trei!?), o chiuveta (!?), o oglinda – “cec”!...

Una din usile dulapului are de/a lungul si putin in diagonal o pata urata, neagra, cam cat o lungime de cot. Colegul meu B. isi varsa tot amarul intr/o intrebare: “Da’ cu pata asta ce/i?”

Ajutorul de sef de camin raspunde prompt: “Sperma de negru”

Nu rade nimeni.

Lucian Vasiliu



Dundas, 16 iulie 2015.

Of, Simona



Sincer, credeam ca Simona e mai buna. Nu neaparat la tenis, desi si acolo mai sunt multe de facut. Si nici macar la psihic nu ma refer, desi clar si aici mai are de lucrat. E iritant de vizibila graba ei de a inchide punctele atunci cand nu ii intra mingea, nerabdarea cu care vrea sa iasa mai repede din teren de parca o mana turcii de la spate, in loc sa se puna metodic (ardeleneste!?) pe recuperare. Sunt suparatoare deci atat lipsa ei de profesionalism si in egala masura paradoxala noastra graba cu care o criticam cand nu joaca bine, desi stim ca e totusi e atat de tanara (de unde deci asteptarile atat de inalte!?)

Ce vreau sa spun aici este ca eu credeam mai mult in inteligenta din afara terenului a Simonei. In strategia ei de motivare.

Am citit recent pe wall/ul unui prieten de pe facebook cum ca Simona ar fi recunoscut Romania ca fiind motivatia ei primara. In conditiile in care alte jucatoare de top 10 ar fi nominalizat banii, premiile, castigarea turneelor sau fanii.

Am ramas perplex. Simona a impins tot timpul in fata chestia asta cu patriotismul dar parca acum e prea de tot. La o analiza super simplista a Fed Cup, Simona a avut cele mai multe cereri de participare din tot grupul romanesc de fete dar a fost in acelasi timp si cea care a onorat cele mai putine invitatii.

E ca si cum la intrebarea “ce il motiveaza cel mai mult la scoala”, chiulangiul clasei ar replica “prezenta”. Si ar face asta in aplauzele –exuberante- ale audientei. Sincer, un astfel de scenariu ar fi fost posibil doar pe vremea comunistilor, cu chiulangiul pe postul de fiu al prim secretarului de judet.

Haida de, chiar asa de prosti sa fim!? Chiar atat de vulgara, Simona!?

La felul in care joaca fetele noastre, in scurt timp Simona isi va capata statutul official de rezerva in echipa Romaniei la Fed Cup. Cel deja arvunit voluntar, de ceva timp, de Simona. Adica a cincea roata la caruta

PS Acum cand scriu Serena o bate pe Watson, plecand de la zero la trei in setul final. Serena e motivata de doborarea recordurilor.

Lucian Vasiliu



Dundas, July 3rd 2015.