Ghicitorul

Fluturi de mătase, încrețiți la gene,

Îmbătați de lene, cu ochi de strigoi

Imi tocesc pe tâmple, calm si in tăcere

Tot ce nu puturăti să imi tociți voi




Timpul își scobește nările uscate

Plictisit de moartea zilei de apoi

Enervat ca totuși, din atâtea lucruri

Si atâtea ființe, si nimic din noi


Nu-l învinețește, nu-i dă nici o palmă

Nu se-mpotrivește nici măcar un pic

Zace jos săracul, ghicitor in stele

Fără de secrete. Nimic nou. Nimic.








Dezbărați de toate, despuiați și goi

Oare câți de mâine mai rămân în noi?!




Lucian Vasiliu
Oakville Noiembrie 04, 2017

7.10.2017
(sau “Toamna digitala”)







Sub balcoane de racoare, incarcate de dovleacuri

Zile se-ngradesc sa vina, printre-atatea alte fleacuri!

Rontaind pe indelete resturi de atomi lumina

Timpul trece catastrofic peste clipa ce-o sa vina










Ne-mbaiem in sosuri calde -emanatii de-ale noastre-

Tot la fel ca ieri si astazi, maine, sub aceleasi astre,

Putrezind aceeasi zestre, asternand aceleasi ganduri!

Tremurand, usor, cu palma aplecata peste randuri…










Tot ce-i spirit clocoteste, tot ce-i inca viu se duce

Inainte ca lumina sa-i dea viata iar s-apuce…

Toamna trece ca o doamna printre suflete tacute

Aplecate-n umilinta sub fete cu cefe mute










Si-ncarcati de staruinta - incapatanari desarte -

Ne trezim ca trece timpul, cam cum rasfoiesti o carte…

Cine sta, sa dumireasca, roada clipei sa culeaga!?

Asa fac cu toti ai nostri….





Asa face-o lume-ntreaga!














Lucian Vasiliu

Burlington, 7.10.2017

Marea evadare

Nu stiu daca ai observat, dar Clujul se desprinde. Exista cateva feluri de a scapa de chingile comuniste iar Clujul e unul dintre ele. In timp ce tara se scalda in zlotii pesedei cu miros limpede de campanie electorala metastazata, Clujul isi vede de treaba. Si de oameni. Moneda psd de circulatie nationala -care l-a inlocuit pe Iorga cu capul de pula al lui Codrin- nu valoreaza pe Piezisa nici macar un sfant.



Semidoctii cu pretentii intelectuale ce propovaduiesc inertial doctrina socialista si prin urmare pesedeul, in campusurile din Cluj ar avea restante pe linie. Asta daca ar fi primiti vreodata pe acolo.



Am auzit – si chiar nu m-ar mira sa fie adevarat – ca latrina are audiente aproape de zero in Cluj, ceea ce ii face pe cablagii sa nu ii includa in pachetul “must carry”. Si inca o chestie – care stiu ca este adevarata, am verificat-o personal- multe hoteluri – si in Bucuresti dar si in tara – nu ofera emanatiile postului mai sus amintit, un “trend” inceput se pare tot pe la Cluj. Nu de alta, dar camerele intr-adevar impecabile, bunul gust si atmosfera eleganta si modern intretinuta s-ar potrivi ca nuca in perete cu vocea de doaga sparta a lui Ciuvica sau aerele de doamna – ce-i drept cam proasta – ale Danei.



Din Romania se pleaca. Unii zic 9, altii cam 16 pe ora. Optimist, asta inseamna cam trei avioane pline pe zi. Sau sapte autocare, tot pe zi. Intr-un an, se depopuleaza complet un oras de marimea Tulcei.



Economia bubuie, dar unora nu le trebuie. Hotii isi (re)capata din ce in ce mai multe drepturi, tipand ca din gura de sarpe atunci cand simt ca e nevoie, in timp ce televiziuni aservite ii indobitocesc pe prosti cum ca – doamne fereste! - si ei pot ajunge in aceeasi situatie. Si atunci, ce!? Pai nu!?



Miticii au pus stapanire pe tara, exista insa enclave unde oamenii inca isi valorizeaza potentialul, iar Clujul este una dintre ele. In acest autohton razboi al stelelor, Clujul pare a fi Hoth, planeta secreta a rebelilor, pe care insa acestia refuza sa o evacueze, in lupta cu fortele negre ale imperiului.



Ba din contra. Toata lumea stie ca din Romania emigreaza 9 oameni pe ora. Cati insa or pleca catre Cluj?



Lucian Vasiliu



02 septembrie 2017,



Burlington, ON.  

Epilog

A mai trecut un Canadian Open, cu bune si rele. Im propun sa trec succinct in revista faptele, amintind doar pe cele rele si insistand totusi pe cele bune. Pe realizari.

A plouat cand ne era lumea mai draga, vineri seara, fortand-o astfel pe Simona la doua meciuri a doua zi.

La ultimul meci suporterii Simonei –marea lor majoritate- au intrat in arena de-abia la ghemul patru, cand era deja trei zero pentru Svitolina.

Cea mai amara experienta, cel putin pentru mine unul, a fost imparteala suporterilor romani – de parca mai aveam nevoie de inca o divizare – in doua gasti, de catre asa zisul regulament de comportament pe arenele de tenis. Multi tind sa arate o oarecare rigiditate, invocand reguli care pur si simplu, oficial, nu exista. Imi amintesc cum am fost sfatuit sa las emotiile la o parte si sa nu aplaud la greselile (duble ale) adversarului. Nu aveam in cap decat “standing ovations” la greselile luii Nadal in meciul cu Denis. Sau aceleasi emotii exprimate la aceleasi greseli insa ale lui Zverev, comise de un stadion intreg coplesit de emotii. Sau de incurajarile unei natii intregi,consecvente pe parcursul unor ani de zile, cand Serena striga din toti bojocii “Come oooon!” iar stadionul ii raspundea pe masura cand gresea –da de doua ori la rand- vreo aspiranta la tronul reginei. “Great attitude” inganau si comentatorii TV, intr-o solidaritate pe care romanii nu cred ca o vor intelege vreodata. Unii dintre noi vor fi, singuri, mai catolici decat papa. (Chiar si acum, merg la pariu, se vor gasi unii sa zica una si alta, prin comentarii. O sa vezi!)

Dar..

Este al treilea an la rand cand Simona are o experienta frumoasa aici in Canada. Fie in Toronto sau Montreal, fie in semifinale sau finale, fie castigatoare sau nu, Simonei par sa ii priasca turneele canadiene si sa joace cu o pofta demna de un adevarat campion.

Intamplator sau nu, cam tot de pe atunci Simona gaseste aici in Canada o galerie cum eu unul cred ca nu gaseste in alta parte. La unele meciuri am numarat chiar si cinci sute de suporteri, vizibili atat prin culori cat si acustic. Suntem totusi la opt mii de kilometri de tara. Sunt in Toronto de o viata dar nu am vazut niciodata atatia romani la un loc precum la meciurile Simonei, si am trecut prin multe. Si am un car de prieteni. Si-mo-na e insotita, cadentat si vioi, catre victorii de un grup de nebuni care, intr/un mod evident, vrea sa dovedeasca ceva. Dar ce? Poate incapatanarea de a crede intr/un ideal. Poate refuzul de a recunoaste ca faima noastra nu e buna. Poate dorinta aproape fanatica de a ne demonstra valoarea. Credinta ca acel coleg neamt, sarb, polonez, canadian sau mai stiu eu care ne este egal, nu doar asa unu la unu ci ca neam. Ca si comunitate.



Inchei prin a felicita, jos palaria, organizatorii. Pentru a controla sute de romani, cu sute de personalitati, una mai tare decat alta, iti trebuie multa determinare. Si intelepciune pe masura. Tot ce imi doresc este, ca peste doi ani, cand Simona se va reintoarce la Toronto de pe pozitia de numarul unu mondial, sa aiba o galerie cu o mie de sustinatori. Cel putin. Bravo Rucsandra!



Lucian Vasiliu



Burlington, August 13, 2017

Galeria

"Late Edit": contrar concluziilor mele din acest post, comunitatea romaneasca a actionat pana la urma corespunzator iar omul si-a cerut scuze, un gest de mare curaj, sincer sa fiu, surprinzator. Exista deci sperante!

Popor eminamente latin, romanii se comporta mai degraba balcanic, chiar si la mare departare de vatra, semn ca sangele apa nu se face. Cel putin nu al lui Burebista, ci poate doar al lui Traian.

Deunazi, puritana societate exclusivista care de obicei gazduieste mastersul Canadian la Toronto, a fost sparta – literalmente violata, acustic - de un neaos “rupe-o, tata, rupe-o!”. In vazul lumii si lasand rusinea la o parte, Simona o rupea (6-1, 6-0) pe Strycova. Englezoii confuzati de nestiinta – limba romana inca nu se invata cot la cot cu codul manierelor elegante – clipeau din ochii lor albastrii si plictisitori a nedumerire, dar totusi vizibil iritati – racnetul s-a auzit mult mai tare decat al unor arbitrii atunci cand anunta tusa,. Sau decat al Serenei in zilele ei bune.

Impactul cu arena a fost sublim, dar a lipsit cu desavarsire. La fel de rece si impersonal precum probabil, in linistea salilor de protocol, erau primite parturile reginei, oricat de zgomotoase si oricat odor ar fi adus la urma cu ele. Dupa vreo zece minute – timp care, in mintea faptuitorului, a introdus o oarecare impartialitate – arbitra de scaun marca momentul cu o invitatie la respect. Probabil cineva ii suflase, in casca, ca “rupe-o” inseamna, dupa google sau pur si simplu dupa bunul simt, ceva rau.

Mai interesant a fost insa impactul cu propria diaspora, o societate tanara dar cu principii, si cu o educatie polizata agresiv la televizor si mai putin prin carti sau regulamente, pentru ca in Canada, in afara de munca, nimeni nu prea mai are timp de nimic.

Romani scapatati prin strainataturi s-au grabit sa-si infiereze aproapele, uitand pentru moment ca la fel isi apostrofeaza si ei copii, la adapostul intimitatii si de fiecare data cand simt nevoia. Nedusi prin biserici dar mai catolici decat papa, conationalii nostri s-au suparat pe gestul omului mai rau decat daca ar fi pierdut meciul Simona. Si mai interesanta a fost delimitarea - asta nu e de-al nostru! - desi accentul corect pus pe “r” precum si apelativul “tata” de asemenea corect folosit pe post de pronume personal plasau omul direct in mijlocul spatiului carpato-danubiano-pontic, parerea mea este fie Bucuresti, fie undeva in Oltenia...Mda..

Isteriile si lamentarile au continuat in tandem, faramitand in crutoane un grup care de-abia de-abia devenea vizibil si cu personalitate. Nu e totusi usor sa colorezi tribunele Aviva Center in rosu, galben si albastru!

...

Omul nostru a facut, indiscutabil, rau. Intr-o societate normala, el este corectat si, eventual, integrat. Educatia dobandita din carti si nu de la televizor este atemporala, si iti permite luxul de a astepta, cu rabdare, sfarsitul, exact asa cum il vrei tu, adica pozitiv.

Superficialitatea insa vrea rezultate imediate. Omul a fost extras, infierat si aruncat. Problema rezolvata, nimeni insa nu se gandeste cat de putini ramanem. Si de nebagat in seama. Decat doar cand mai urla cate unul asa, ca nebunu’.



Lucian Vasiliu



Burlington, 11 august 2017

Fapte



Doar cateva zile pana plec acasa. Acum, cand totul e proaspat, am sa pun cap la cap cateva fapte, si voi incerca sa stau deoparte de interpretari sau pareri personale. Doar fapte.

Fiecare tanar din Romania – cu foarte mici exceptii – fie este deja plecat in strainatate fie vrea sa plece. Nu exista nici un fel de program guvernamental care sa stopeze ceea ce reprezinta de fapt un exod, Romania este a doua tara din lume din care se pleaca, dupa Siria. In Siria e razboi.

In acelasi timp, comunisti cu vechi state de plata isi ingrijesc, prin acelasi guvern la putere, batranetile. Zeci de mii de pensionari se asigura de primirea unor pensii uriase – chiar si pentru o tara dezvoltata din vest – in acelasi timp acelasi guvern si stat roman le permit sa se reincadreze. Astfel, oamenii astia primesc atat pensie cat si salariu, ambele mari si foarte mari. Reamintesc, Romania e pe locul doi in lume dupa Siria la capitolul emigratie. In acelasi timp Romania are cei mai saraci pensionari din UE, raportat la valoarea medie a pensiei.

Petre Daea e ministrul agriculturii. El crede ferm ca – citez – “oaia e o statuie vie”. In viziunea noului prim ministru Tudose, Daea este unul dintre cei mai buni ministrii pe care ii ofera actualul guvern.

Guvernul anterior – technocrat – a fost botezat de catre actualul guvern “guvernul zero”. Actualul guvern a absorbit, pana acum, 0.004% fonduri europene.

In Romania biserica intareste, sprijinita de lege, familia traditionala. Si totusi comunitatea gay exista, cu multe exemple – dovedite- chiar in sanul bisericii.

Ministrul invatamantului, Liviu Pop, vrea ca in fiecare scoala din Romania sa existe internet de mare viteza. Isi da si viata pentru realizarea acestui obiectiv.

Romania ocupa in UE primul loc in privinta saraciei, cu cinci milioane de saraci si asistati social, din totalul de 19 milioane locuitori ai tarii. Un copil din patru traieste sub limita saraciei.

In cei 28 de ani de libertate, romanii care lucreaza in UE numai au trimis in tara aprozimativ 50 miliarde euro, inca 13 miliarde euro din afara Europei, in total reprezentand cea mai sigura si profitabila investitie facuta din afara tarii. Vreodata.

In Romania am vazut un camion care mergea pe sosea cu viteza traficului. In spate era legat cu o sfoara un cal. Calul schiopata si parea ca nu mai are mult pana cedeaza. Mai am povesti din astea, sunt prea crude, chiar si de povestit, totusi.

La un hotel de patru stele din Timisu’ de Sus – de altfel cochet – managementul isi punea problema sa aduca personal din Thailanda. E mai simplu decat sa angajeze romani, mai ieftin iar serviciile sunt mult mai bune.



La un hotel de patru stele jumate din Brasov – super locatie – fata de la receptie nu stia daca piscina e incalzita. Nu aveau prosoape, ne-au spus sa mergem in piscina ca vin ei mai tarziu cu prosoapele. Nu au venit niciodata, ne-am uscat cum am putut.

In Romania, cele mai populare posturi de televiziune sunt, in ordine, Antena 3 si RomaniaTV.

In Romania, guvernul tipareste si publica manuale pentru orele de educatie fizica si sport.

Am facut rafting pe raul Bistrita, super peisaje, super experienta. Cu observatia ca raul era inundat de gunoaie, pluteau si acopereau malurile si pe stanga si pe dreapta.

Cel mai frumos si mai curat loc de pe pamant este manastirea Agapia.

Ministrul invatamantului, Liviu Pop, vrea ca in fiecare scoala din Romania sa existe internet de mare viteza. Isi da si viata pentru realizarea acestui obiectiv.

Daca planul lui va fi de succes, atunci va fi posibil urmatorul scenariu: un copil sarac (adica unul din patru), prost imbracat, crescut de bunici deoarece parintii sunt plecati la munca in strainatate, descult si murdar ii va putea trimite un email prim-ministrului, folosind un computer super performant si cu o super viteza si cu urmatorul text: `Mi-e foame!`

Lucian Vasiliu
Iasi
2 August 2017

Tiganii

Mi-am petrecut verile copilariei la Domasnea, pe langa Baile Herculane. La tanti Olguta, matusa mea din partea tatalui.


Undeva la poale de sat si codru, dupa ce treceai o podisca – numai pentru oameni, masinile si carutele mergeau direct prin vadul micului parau de munte- dadeai de casa matusii. Inaintea ei era proprietatea familiei general Grecescu, dupa era casa potcovarului.

Generalul Grecescu era un om batran, care isi purta in fiecare zi uniforma, desi pensionat. Fusese general in armata mare a regelui, iar pe vremea comunistilor facuse puscarie pentru convingerile lui politice. Desi banatean get-beget, nascut si crescut in Timisoara, vorbea despre Bucovina cu o dragoste pe care marturisesc ca eu unul nu o aveam pe vremea aceea, moldovean fiind. Casa simpla, taraneasca, avea in fata o gradina terasata pe care doamna Grecescu o ingrjea cu aceeasi dragoste cu care se uita mama dupa mine. In biroul domnului general Grecescu, mare, generos, cu o gramada de lavite si presuri taranesti, cu podea de lemn bine ingrijit si lustruit, am rasfoit marea biblioteca a istoriei universale. Printre altele, de exemplu, am savurat acolo teoria ratiunii pure a lui Kant si a lui metafizica, inghitind pe nemestecate pagini de carte, impreuna cu miezuri de paine neagra si lapte cald, proaspat muls de la vaca.

...

Pe potcovar nu mai stiu cum il chema. Stiu doar ca intr-o vara mi-a pus mana la loc, dupa ce o rupsesem calarind un Tohan, o bicicleta veche si mult prea mare pentru mine. Avea niste maini calde, blajine, parea doar ca vrea sa imi mangaie incheietura. Hipnotizat de atata blandete, nici nu stiu cand a tras brusc, o data, dupa care am simtit ca, desi umflata inca, mana mea era ok.

Pe nepotul potcovarului il chema Sorin, pe fratele lui, cu cativa ani mai mic decat noi, Mihai. Erau prietenii mei cei mai buni din Domasnea si erau tigani.



Despre ei si amintirile cu ei pot scrie o carte, aici insa, din lipsa de spatiu, ma limitez doar a spune urmatoarele: Nu am ascultat, la ei in casa, nici macar o manea, am ascultat in schimb povesti si povete, am ascultat cum tremura caii de placere cand in perii, am ascultat cum rontaie omida frunzele si cum ies fluturii din gogoasa si zboara bezmetici prin casa si apoi afara pe fereastra, lasand in urma, cadou, matasea. Am ascultat susurul izvorului tocmai sus in creier de munte si plansul racilor de sub pietre, pe care noi copii ii zgandaream cu betele. Am ascultat cum bolboroseste ciorba in ceaun, pe focul facut in curte si cum corpul si sufletul tresalta cand muzica e buna.

Am invatat despre smerenie, fericire, bucurie, tristete, saracie, bogatie, am invatat despre oameni. In nici un moment nu am asociat termenul de tigan cu ceva rau, ba din contra.

...

Adevaratii tigani aveam sa ii gasesc, mai tarziu, printre romani. Adevaratii tigani sunt acum, pentru mine, cei ce fac politica in Romania si scripcarii care le canta in struna, complet lipsiti de bun simt sau ureche muzicala.

Adevaratii tigani sunt cei vinovati de moartea copiilor parasiti prin case si a batranilor batjocoriti prin spitale, in timp ce ei isi rad printre dinti de prostii care ii voteaza.

Adevaratele hahalere, ciori lipsite de creier dar cu ciocuri hraparete si adanci, sunt nesimtitii care, catarati pe spinarea unui popor stramb de greutate atat la stat cat si la sfat, se caca excremente pestilentioase pe care mai apoi le si analizeaza, cu apetitul tembel al cioclilor

Plecata parca pe un drum fara intoarcere, tara se da de-a rostogolu’ la vale, incapacitata si incapabila de a mai intelege ceva. Paradoxal, prostia si ilogicul au castigat in lupta cu bunul simt si logica, si s-au instaurat la putere. A inceput, pare-se, o hegemonie a prostiei, de care nu vor scapa multi.

Epilog

"Parul alb, fruntea ridata, pielea încrețită precum clisă nămolului din pământul de la tara bătut de animalele istovite de munca, dovedesc anatomic o încrâncenare încăpățânată, Ambitioasa, continua si continuata de a înțelege in profunzime lucrurile din jur si toate semnificațiile lor" - un invitat hâtru la latrina trei, vorbind despre proaspătul prim ministru Tândală, intrerupt acru de moderatoare - Ssssssssssandra- pentru publicitate
Din când in când la latrina coboară si câte unul care vrea sa arunce rahatul direct pe lentila nesimțita a aparatului de filmat, lentila care, după ce a fost impregnata de urdorile lui gâdea, badea, dana, radu, mugur et company, nu se mai crapă la nimic.
Doar pute.

Lucian Vasiliu

Burlington

27 iunie 2017

Borfasi nascuti din fuste de nimicuri!

Debili la minte dar la trup cucernici,

Uscati de viata si strambati de drepturi!

Cristosu’ mamii voastre de nemernici!



Furati la infinit si pe/ndelete

Furati cu frenezie de tampiti

Furati paduri, pamant, furati de toate!

Furati copii, ii furati pe parinti...



Prostiti din mers si ieftin generatii

Strigoi oligofreni si balbaiti

N’aveti constiinta, nu aveti nici carte

Cristosu’ mamii voastre de tampiti!



Ranjiti cu fete strambe retardate,

Prostiti de bani, cu vorbe ne’aiuriti

Sa va caram hidosi si grei in spate

Cristosu’ mamii voastre de tampiti!



Un lucru bun nu reusiti a face!

Magnet la hoti, teroare la cinstiti

De-un sfert de veac ati pustiit o tara,

Cristosu’ mamii voastre de tampiti!



Meschini cu gandul greu si gura stramba,

Ciuvici cuvintele le chinuiti,

Gadei de straja la galeti de blaturi

Cristosu’ mamii voastre de tampiti!




Broscoi borati din bale proletare

Cretini urâți, lachei cu țeste de ușernici

Mineri ascunsi sub haine de parade,

Cristosu' mamii voastre de nemernici!

Lucian Vasiliu

Burlington, ON

21 iunie 2017.

Aia raii si aia bunii

Pana mai ieri poporul plesnea de bine. In ciuda oamenilor rai – ajutati de cei foarte foarte rai (niste cusurgii, la urma urmei), care puneau nori negrii pe cerul patriei, oamenii buni –ajutati de cei foarte foarte buni si de antena trei – oamenii buni deci rasfirau cu degetelele tremurande de emotie, pe acelasi cer, pulbere de stele orgasmice si luni pline sub care cetatenii si conducatorii lor construiau plesnind din bici un Oasis pe cat de frumos pe atat de banal.

Sexul de cu noapte si masturbarile de dimineata concurau in emotii doar cu deschiderea portofelului, doldora de bani indesati acolo de Liviu si Olguta. Garaielile de prea plin erau intrerupte doar de garaielile de satisfactie, iar astea finalizate apoteotic, dupa regal, cu un scuipat aruncat de sub scobitoare: ai dracu’ ai nostri, bai!

Numai sa fi incercat – inconstient fiind- sa deschizi gura inspre o alta directie! Cainii de serviciu, ca turbati, cerberi la poarta iadului – pardon, raiului- lasau dracului rahatul de zi cu zi (nu din cel turcesc, si mancat cu toate cele trei guri) si te rontaiau cu pofta printre bale de efort si schizofrenie.

Marele popor, condus de marele partid, defila “en fanfare” catre marete realizari. ( Parca am mai vazut asta, undeva....hm....)



De cateva zile, insa, prostii si hotii nu mai sunt in tabere paralele. Bunii si raii nu mai sunt clar definiti, cum eram cu totii obisnuiti. Aia care fusesera rai tot rai raman dar deocamdata ignorati, pana la noi ordine. Problema e ca aia buni au devenit, unii extrem de buni –pana la lacrimi- altii mai putin buni, altii rai iar altii de-a dreptul rautaciosi, ca sa nu spun meschini.

Romanului de rand –sa spunem nea Marin - i se spune deocamdata ca inca are optiuni, el poate sa aleaga de exemplu sa traiasca in Matrix sau intr-un film cu Tom si Jerry, suspansul fiind insa pastrat de secretul distributiei din rolurile principale.

...

Cand eram mic incepusem sa cochetez cu minciuna. Pana sa ma dumiresc ce si cum, am experimentat – probabil ca si tine – acel univers piramidal construit din minciuna in minciuna. Fiecare mincuna parea – si chiar era – plauzibila – finalul insa jenant si inexplicabil, chiar si pentru un copil, pe vremea aceea. Mama saraca nu stia daca sa ma pedepseasca sau sa ii fie mila de mine.



Traim, enervant de inconstient si intr-o satisfactie morbid de latenta, un cosmar. Calaii nostri suntem noi, ranjim cu gurile latite tamp la stele, dantuind nebuneste in jurul butucului unde securea asteapta cuminte sa invatam odata sa ne taiem singuri capul.



Nimeni altcineva nu este acolo, sa ni-l taie.

Lucian Vasiliu



Burlington, 16 iunie 2017

Jurnal de calatorie

























Philadelphia, PA

Prima parte.

Cateva impresii proaspete despre Philadelphia sau cat am reusit sa vad pana acum, cel putin.



Un zbor scurt si placut de doar o ora si jumatate din Toronto. Am fost impresionat de calitatea si varietatea serviciilor inca din avion, unde am beneficiat –ce-i drept contra cost- de acces la internet. Conexiune buna, rapida, excelent pentru emailuri importante, mesagerie si bineinteles facebookI

Aeroportul din Philadelphia e unul vechi si in mod clar ar beneficia de ceva upgrade-uri. Oricum este foarte functional si usor de inteles. Cand am ajuns la Hertz unde aveam rezervata o masina mi s-a spus sa aleg ce vreau eu dintr-un sir de masini parcate pe doua coloane! Pana sa ma dezmeticesc ramasese doar un Nissan Maxima! La iesire insa, fiind intrebat daca sunt multumit de selectie am spus ca mi-ar fi placut un Jaguar, asa cum au ales cei de dinaintea mea. Dupâ cinci minute plecam de acolo la bordul –literalmente- unui Jaguar XF 3.5t nou nout! Cum sa nu iti placa Philadelphia!?

Orasul este vechi, la fel si strazile. Foarte multa vegetatie, pe alocuri destul de neingrijita si prafuita iar unele cartiere par de nefrecventat, calitatea proasta a strazilor si mizeria de pe jos precum si gradul avansat de uzura al unor cladiri contrasteaza evident cu luxul masinii ce o conduc. Contrasteaza si cu standardul Canadian cu care sunt obisnuit, sper doar ca centrul orasului si locurile pe care nu le-am vazut pana acum sa fie altfel.

Later edit: aici in Spring House, unde sunt acum, déjà se vede o schimbare mult in bine: strazi mai curate, gradini mai ingrijite, vegetatia desi bogata si luxurianta pare elegant tinuta sub control.

La fel ca si in Canada, un mare oras precum Philadelphia (sau ca sa folosesc exemplul Canadian, Toronto) este de fapt o mare ingramadeala de localitati mici care au fost unite sub un nume unic. Spre comparatie, Galatiul e Galati, indifferent in ce cartier esti, Bucurestiul la fel.

In Philadelphia insa Fort Washington, Willow Grove, Spring House sau Horsham de exemplu sunt toate Philadelphia, insirate pe o distanta de doar cativa km intre ele.

Hotelul e bun, servicii complete, mancare buna dar nu foarte ieftina, piscina, sala, jacuzi. Asa cum spuneam, serviciile sunt foarte bune si se vede straduinta de a le pastra bune sau chiar imbunatati.

Deocamdata atat, in weekend urmeaza sa vad mai in detalii orasul si cateva obiective principale precum centrul orasului sau celebrele scari unde Rocky Balboa se antrena inainte de meciuri. Sau faimosul Liberty Bell, care anunta cetatenii orasului si tarii, pentru prima data, in 8 Iulie 1776, din turnul Independence Hall, ca urmeaza discursul declaratiei de independenta tinut de colonelul John Nixon. Practic inceputul Americii moderne pe care o stim cu totii astazi, ca si stat independent.

I’m looking forward for the weekend, cum ar spune americanul dar sper ca primele ore ale diminetii de sambata sa le petrec totusi la televizor. Si sa ma uit la tenis.

Lucian Vasiliu

Spring House, PA



Iunie 07, 2017.

Milea, la tabla!

E sambata seara. Sunt blocat in traficul Toronto-ului si injur copios la volan cat trei generatii de romani. Barbati si femei la un loc. Ne grabim sa ajungem la concert, mai e mult pana departe si suntem deja intarziati. Se circula bara la bara iar profilul orasului pe cer, de obicei impresionant si de admirat, acum devine enervant de static.

In sfarsit parcam si intram grabiti in sala, cu jumatate de ora intarziere. Ireal, gazdele evenimentului tocmai ce inchid elegant usa dupa ultimii spectatori. Noi. Suntem escortati la locurile noastre si gata, concertul incepe. Zici ca ne-au asteptat pe noi!

Teo are emotii, de parca e scos la tabla cu lectia neinvatata. E doar o impresie pentru ca, odata ce incepe muzica, Teo ne povesteste -cu acelasi talent ca intotdeauna- despre un nou inceput. Notele sar sprintare de pe clape, aruncate cu diverse viteze si acceleratii prin aerul dens al salii de spectacol si de acolo, odata eliberate, alearga ca nebunele prin toate colturile, ne gadila sufletul si ne ridica colturile gurii schitand zambete de fericire, ne soptesc la ureche despre povesti de dragoste, despre drumuri si calatorii, despre sperante si ambitii, despre regrete si lupta pentru o alta viata. Teo este un maestru papusar, notele sunt ate invizibile iar noi toti lasam trairile noastre deoparte, pentru un moment, si le traim pe ale lui Teo. La ce intensitate!

Soldati disciplinati, notele zboara intergalactic intre sala si pian, Teo le alimenteaza constant cu informatie proaspata si iesim din acest du-te vino nebun dupa o ora care a trecut precum o clipa. Am impresia, puternica, ca tocmai ce am terminat de citit o carte. Buna. Foarte buna!

La final, Teo multumeste – parca mai putin emotionat decat la inceput- sponsorilor. Nu pot sa nu remarc puzderia de nume romanesti. Mai sa fie, sa fi invatat romanii ce e aia o colectivitate!?

Dincolo de talentul extraordinar si dispozitia enorma pentru efort, Teo poate fi de asemenea liantul de care are nevoie o colectivitate din diaspora ca sa construiasca.

Teo a iesit la tabla. Si a facut-o intr-un fel mirobolant. Eu unul nici nu ma asteptam la altceva. Tu?

Lucian Vasiliu



Oakville, May 17, 2017

Beau-Beau si tara lui Praz Imparat

(o poveste cu feti frumosi si fete de imparati, cu zmei si buzdugane dar si despre curteni, curtezane si de-alte alea)

Introducere.  Inceputul definirii termenilor de baza

A fost odata ca niciodata, departe peste mari si zari, o tara cum numai in povesti mai exista. Avea tara asta de toate: ape albastre care iti spalau ochii si-ti limpezeau privirile, campii intinse ce-ti mangaiau mainile si pasii, munti inalti care iti umflau pieptul si peste tot bogatii cu nemiluita, care pur si simplu te imbiau sa le culegi doar intinzand mana.

Cei din partea locului aveau multe de patimit cu vecinii lor: prea bogata si prea frumoasa era tara! Ca atare multe razboaie si multe batalii purtara (prea multe ca sa le insir aici, poate cu alta ocazie) important este ca, dupa ceva timp si dupa un astfel de razboi teribil care parea ca nu se mai termina niciodata, cum-necum (de fapt se stie cum dar, din nou, asta este o alta poveste) cum-necum deci tara a fost cotropita. La conducere a fost inscaunat Negru Imparat, care platea bir - chipurile ca sa fie lasat poporul in pace- unui Zmeu Fioros de la Rasarit. Numai ca Zmeul Fioros de la Rasarit numai in pace nu lasa poporul: sub obladuirea atenta a Zmeului Fioros de la Rasarit - care statea ascuns mai tot timpul in pestera lui de la capatul pamantului dar nu uita de cate ori avea ocazia sa isi ascuta zgomotos limba si coltii si sa scoata flacari pe nari si fum pe urechi – Negru Imparat a inaugurat o domnie crunta care avea sa dureze zeci de ani: incetul cu incetul totul a intrat sub control (si in secret dar si pe fata), ziduri inalte si negre ca sufletul imparatului –si cateodata si nevazute, dar ele erau acolo- inconjurau tara iar cine nu asculta cu smerenie sau se impotrivea regimului era aruncat in temnite si beciuri adanci si chiar mai negre decat zidurile cetatii, astfel incat oamenilor le era si frica sa vorbeasca, d’apoi sa mai si faca ceva.

Dar cel mai rau a fost totusi altceva. (Si aici, ma rog, incep sa ma apropii de povestea mea, acum inca citesti introducerea dar asteapta si tu, ai rabdare, ca sa urmaresti pana la sfarsit si sa iti placa povestea trebuie mai intai sa intelegi contextul si mai ales personajele). Cel mai rau deci a fost ca toate nenorocirile astea ajunsesera sa schimbe oamenii. Oamenii devenisera tulburi, unii erau confuzi de-a dreptul de nu stiau nici pe unde merg, altii erau deja haini la suflet. Cert e ca nimeni nu mai era fericit ba din contra, isi cam plangeau de mila unul altuia, atunci cand se simteau cat de cat feriti de ochii si urechile regimului. Doar grupuri razlete si neorganizate luptau (dar doar asa inertial, intelegi ?) impotriva a ceva ce instinctual parea rau, dar fara sa poata defini cu precizie unde se termina binele si unde incepea raul, nu mai puteau deci practic defini ce e bine si ce e rau, pentru ca toate definitiile -dupa atatia zeci de ani de asuprire si lucruri facute de-andoaselea- se dedefinitivasera.

Iar oamenii cei mai rai dintre cei mai rai erau aceea care faceau rau dar credeau ca fac bine. Da, aparuse si o astfel de categorie, ei nu erau in realitate niste formatori de opinii si nici niste initiatori, ei erau dintre cei care executau fara cracnire sau sustineau actiuni ale regimului cu credinta ca fac un lucru bun. Nimeni nu mai poate explica acum de ce faceau ceea ce faceau. Poate din naivitate, poate dintr-un instinct inconstient de auto-aparare (ma raliez adica cu ce nu imi place dar e mai puternic decat mine ca sa nu ma distruga) sau poate chiar din amandoua. Un cunoscator in ale domeniului – spre exemplu un pisholog- ar fi putut spune ca mese intregi de oameni traiau un fel de sindrom Stockholm. Sindromul Stockholm era un paradox care fusese definit pentru prima data prin 1973 in Suedia, dar asta nu insemna ca el nu ar fi existat, (inca inainte de a fi fost definit corespunzator) in tara lui Praz Imparat. Hai sa ii numim deci pe acesti cetateni curteni  (si aici introduc inca o definitie, curtean, e important sa retii asta deoarece are mare legatura cu ce va urma, voi face referinta la curteni de multe ori de-a lungul povestirii)

Ti-as spune azi despre mai multe dar stiu ca ai si treaba, nu numai timp de citit. Multa treaba. Maine te trezesti dis de dimineata, desi poate de multe ori te intrebi de ce, poate ti se pare fara rost sau poate chiar crezi ca esti singurul prost care inca mai munceste in tara asta. Poate ca iti pui deja la indoiala principiile, poate ca te gandesti ca iti inveti rau copii cand le spui sa nu fure, sa nu minta, sa nu profite. Sau poate regreti ca nu furi si tu, sau poate regreti ca nu furi mai mult, ca daca ai fura si tu serios ai avea si masina la care tanjesti atat de mult, si vacanta, si mobila aia noua de bucatarie.


Daca te simti descris de cuvintele de mai sus, daca ai discutii din astea cu tine insuti dimineata cand te regasesti in oglinda: gaseste-ti puterea, stoarce-o de lacrimi, zambeste si bucura-te. Nu pentru ca ai fi vreun masochist. Ci pentru ca esti o raritate in Tara lui Praz Imparat, esti deci printre putinii care mai pot schimba ceva, acolo. Inca o mai ai in tine si esti deci unul dintre naivii ( ca sa nu spun fraierii) care in general si in istorie au fost in stare sa schimbe soarta cate unei natii.


Hai ca am terminat cu introducerea, data viitoare intru in painea povestii.


Lucian Vasiliu


31 martie 2017


Burlington, ON

Silviu

(Revolutia Romana, partea a II-a)

In ciuda frigului, ne pocneau obrajii de caldura. Cea mai frumoasa primavara din viata mea, atunci in ’90. Verde de cazarma, bocanci tofliti de timp, spirite evadate ca intr-un circ nebun din care toate animalele, eliberate, zburdau nebune pe strazi speriind lumea dar de fapt inofensive, flamande doar, dupa libertate si gustul ei. Orgie a simturilor, strigate, unele behaite de emotie altele precum ragetul lui Tarzan.

In euphoria asta generala, apare undeva intr-un colt un individ scarbos –ca nu am cum sa ii spun altfel- pe fundalul cu foc de artificii al epocii-borna de istorie. Chel si gras, cu o privire albastra de detergent si nu de mare, cu o gusa dezgustatoare si lunga precum la gusteri, urat si la propriu si la figurat. Urat si pe dinauntru dar si pe dinafara. Urat adica slut. Diform. Pocit. Dar urat si de popor.

Ei, pe uratul asta il chema Silviu Brucan. Precum cameleonul care isi roteste privirea exact unde si cum vrea el, cu o voce plata si sigura ca lama unui topor de calau, Brucan asta cartografia societatea din stanga in dreapta, de sus in jos si de dinauntru pana in afara si ne spunea ca nu e chiar asa. Beneficiind de o privire periferica la fel de performanta precum tinta ochilor, si strecurat prin bruiajul si raguselile unei voci parca nedrese niciodata am aflat un diagnostic crunt dar datator de sperante minime, vizavi de un cancer de zeci de ani, tratat acum rapid atat cu radio cat si prin chimioterapia din care tocmai iesisem: “"Pentru a deprinde democraţia, ro­mâ­nii vor avea nevoie de 20 de ani"”

Au trecut cei 20 de ani de gratie. Au mai trecut inca sapte pe deasupra si deabia acum am inteles, prostul de mine, ce vroia Brucan sa zica.

La umbra unei societati urate precum gusa lui Silviu, sub proiectia nemiloasa pe cerul tarii a prostiei unei clase politice arogante si hraparete, in Romania au crescut oameni. Sunt cam palizi la fata, lipseste expunerea la soare dar stiu ce vor. S-au saturat sa stea in fund si sa se tot dea huta huta in leaganul democratiei. S-au ridicat in picioare si, intr-un echilibru precar dar ambitios precum al Nadiei la barna, marsaluiesc spre centrul de greutate al scranciobului.

Ori il strica ori se intepeneste magauaia.

Gata cu huta-huta.

Lucian Vasiliu

Burlington, ON,



Februarie 4, 2017