Aia raii si aia bunii

Pana mai ieri poporul plesnea de bine. In ciuda oamenilor rai – ajutati de cei foarte foarte rai (niste cusurgii, la urma urmei), care puneau nori negrii pe cerul patriei, oamenii buni –ajutati de cei foarte foarte buni si de antena trei – oamenii buni deci rasfirau cu degetelele tremurande de emotie, pe acelasi cer, pulbere de stele orgasmice si luni pline sub care cetatenii si conducatorii lor construiau plesnind din bici un Oasis pe cat de frumos pe atat de banal.

Sexul de cu noapte si masturbarile de dimineata concurau in emotii doar cu deschiderea portofelului, doldora de bani indesati acolo de Liviu si Olguta. Garaielile de prea plin erau intrerupte doar de garaielile de satisfactie, iar astea finalizate apoteotic, dupa regal, cu un scuipat aruncat de sub scobitoare: ai dracu’ ai nostri, bai!

Numai sa fi incercat – inconstient fiind- sa deschizi gura inspre o alta directie! Cainii de serviciu, ca turbati, cerberi la poarta iadului – pardon, raiului- lasau dracului rahatul de zi cu zi (nu din cel turcesc, si mancat cu toate cele trei guri) si te rontaiau cu pofta printre bale de efort si schizofrenie.

Marele popor, condus de marele partid, defila “en fanfare” catre marete realizari. ( Parca am mai vazut asta, undeva....hm....)



De cateva zile, insa, prostii si hotii nu mai sunt in tabere paralele. Bunii si raii nu mai sunt clar definiti, cum eram cu totii obisnuiti. Aia care fusesera rai tot rai raman dar deocamdata ignorati, pana la noi ordine. Problema e ca aia buni au devenit, unii extrem de buni –pana la lacrimi- altii mai putin buni, altii rai iar altii de-a dreptul rautaciosi, ca sa nu spun meschini.

Romanului de rand –sa spunem nea Marin - i se spune deocamdata ca inca are optiuni, el poate sa aleaga de exemplu sa traiasca in Matrix sau intr-un film cu Tom si Jerry, suspansul fiind insa pastrat de secretul distributiei din rolurile principale.

...

Cand eram mic incepusem sa cochetez cu minciuna. Pana sa ma dumiresc ce si cum, am experimentat – probabil ca si tine – acel univers piramidal construit din minciuna in minciuna. Fiecare mincuna parea – si chiar era – plauzibila – finalul insa jenant si inexplicabil, chiar si pentru un copil, pe vremea aceea. Mama saraca nu stia daca sa ma pedepseasca sau sa ii fie mila de mine.



Traim, enervant de inconstient si intr-o satisfactie morbid de latenta, un cosmar. Calaii nostri suntem noi, ranjim cu gurile latite tamp la stele, dantuind nebuneste in jurul butucului unde securea asteapta cuminte sa invatam odata sa ne taiem singuri capul.



Nimeni altcineva nu este acolo, sa ni-l taie.

Lucian Vasiliu



Burlington, 16 iunie 2017