“All my
life, I have lived with the feeling that I have been kept from my true
place” – Emil Cioran, Despre
neajunsul de a te fi nascut, Paris 1973
Viata ca o
calatorie
Satul de
atata asteptare, am plecat. De fapt, ce asteptam? Pana pe la vreo
douazeci
de ani, nu cred ca am stiut ce astept, stiu doar ca asteptam sa se
intample
ceva. Treceam prin viata cu viteza a cincea, mancam scoala pe paine iar
vacantele
le devoram in asteptarea altor vacante.
Apoi,
destul de tarziu, am inteles ca nu asteptam ceva anume, aveam doar
sentimentul
ca astept ceva pentru ca, de fapt, nu imi gaseam locul.
Si mi-am
inceput, timid, calatoriile.
Am plecat
din Galati, mai intai la Focsani, sa-mi fac armata si sa rup cordonul
ombilical
cu casa. Am ajuns apoi in Bucuresti unde am prins aripi si curaj si
intr-o zi
am plecat la Budapesta, impreuna cu un prieten. Tot cu prietenii am
plecat
spre Istambul dar de ajuns acolo au ajuns numai ei.. asta e o cu totul
alta
poveste, pentru altadata.
Am
terminat facultatea si, stabilit in Bucuresti, tot nu-mi gaseam locul. Si
atunci am
reinceput din nou, cu pasiune, sa il caut. Prin toata tara: Iasi, Cluj,
Timisoara,
Zalau, Ploiesti, Constanta si iar Galati si apoi Bucuresti din nou.
Mi-au
trebuit zece ani, determinarea familiei si ajutorul prietenilor ca sa
inteleg
ca, de fapt, iubeam locurile, dar nu imi placeau oamenii. Mai precis, nu
imi
placeau oamenii din partea locului. Nu imi placeau privirile lor ferite,
agresivitatea
pasiva, minciuna si nu imi placea faptul ca trebuia “sa ma
descurc”.
Mai tarziu m-am speriat de faptul ca incepusem sa stiu “sa ma descurc”,
ma
adaptam. MA SCHIMBAM adica.
Iar
revolutia cu care au mintit lumea ca s-au schimbat ei, cu totii, m-a ingrozit
de-a
binelea! Nu revolutia m-a ingrozit, ci pacaleala asta universala si, odata
cu ea,
impresia fatalista ca nimic nu ma mai poate salva, de acum incolo.
Decat, din
nou, o plecare. Si asa, am ajuns in Canada, lasandu-mi in urma,
egoist,
parintii.
…
Aveam sa
iubesc Canada. Ma simteam aici ca pestele in apa. Imi placeau atat
locurile
cat si oamenii. In marea lor majoritate, sa fiu mai precis. Ramasesem cu
gustul
calatoriilor, de aceea aveam sa vad Canada, asa cum odata vazusem Romania,
dintr-un
capat pana in altul: Toronto, Quebec City, Montreal, St John’s, St John,
Halifax,
North Ontario, Saskatoon, Prince Albert, Regina, London, Windsor,
Calgary,
Edmonton, Vancouver. Apoi America (mai putin coasta de vest, cu
exceptia
Seattle-ului si, bineinteles San Francisco) care m-a impresionat prin
diversitate
si eterogenitate: Detroit (un oras in care performanta se vrea pe
primul
loc, fie ca vorbesti de echipele de baschet sau hochei din oras, de
industria
constructoare de masini sau de universitati), New York, Chicago,
Orlando,
Miami, Fort Lauderdale, Galveston, Houston, Sault Lake City, Atlanta,
Seattle.
Si apoi, an dupa an, fara sa-mi dau seama, mi-am continuat calatoriile
si mai
departe: Mexic, Olanda, Iran, Germania, Grecia, Elvetia.
Calatoriile,
toate, au fost fascinante, fiecare cu farmecul lor, cele din Mexic
mi-au placut
in mod deosebit.
Toate
acestea si multe alte calatorii vor fi descrise in acest blog/jurnal de
calatorie.
Dar acum
am sa va povestesc despre ultima vara: despre Olanda, Brasov, Eforie si
despre
mine. Cel de acum.
(n.a. – text scris in septembrie 2009)
Anul
trecut si cel de dinaintea lui au fost groaznice: O criza in familie (hm,
fara
amanunte aici), apoi un accident teribil de masina, tot in familie…
…
Apoi a
murit tata, si dupa nici un an, mama...Am trecut cu incapatanare prin
toate
astea si numai optimismul meu cronic m-a determinat sa le zambesc
oamenilor,
in continuare, ca si pana atunci. Altfel imi pierdeam farmecul (tu
daca nu
razi nu esti tu, mi s-a spus). Doar prietenii ma intrebau: mai poti? Iar
eu le
raspundeam, increzator, lor: bineinteles! dar sincer imi raspundeam numai
mie.
Anul asta,
in mijloc de recesiune, am luat hotararea sa mergem, cu totii, in
Romania.
Nicholas, baietelul nostru de cinci ani, pentru prima data. Noi, pentru
a ne vedea
prietenii si rudele. Si cum Europa este o destinatie aproape exotica
pentru
nord-americani, am hotarat sa profitam de ocazie si sa facem o escala de
patru zile
in Olanda, urmand ca restul de doua saptamani sa le petrecem in
Romania.
Am vizitat prin urmare Amsterdam-ul, Roterdam iar apoi in Romania Lepsa,
Poiana
Tapului, Brasov, Eforie si intreg litoralul romanesc.
Surprinzator,
mie unul mi-a placut Brasov-ul mai mult decat Amsterdam-ul. Cei
drept, In
Amsterdam mai fusesem o data, la o specializare. Dar totusi...Castelul
Peles este
o bijuterie, imprejurimile iti taie rasuflarea, mancarea este
excelenta
iar oamenii foarte ospitalieri.
De
asemenea, Brasov-ul este foarte curat, total opus de restul tarii, din pacate.
Otopeni-ul, de exemplu, este pierdut pe niste campuri aride cu iarba parlita si
cu pavaj descompletat, peste care vantul tulbura hartii si gunoaie de toate
felurile. Daca alegi sa parasesti Bucurestiul prin Ploiesti, e o alegere mai
buna, desi mai lunga, pentru cei care merg inspre Galati. Daca insa o iei in
sens opus, ai pus-o: fie traversezi orasul fie alegi centura, ambele obtiuni
sunt proaste: trafic greu, extrem de greu, cu reguli de circulatie respectate
in extremis iar drumul pe centura iti ofera, ca un bonus, o mizerie greu de
descris.
In schimb,
afise electorale peste tot locul, cu oameni care arata bine, care zambesc si
iti promit fericirea, din mijlocul gunoaielor. Cam naivi, romanii. Nu!?
Am plecat
din Galati spre Lepsa, langa Focsani. Drum de doua ore, presarat cu
sate si
case frumoase, dar cam pustii (sunt toti plecati, taica, in Italia si
Spania, la
munca! Imi spune un batran ratacit din partea locului). Si
bineinteles,
presarat cu aceleasi afise electorale: din doi in doi stalpi, pana
in poarta
la prietenii mei din Lepsa, ne insotea Adi Ticau. Zambind asa cum
credeam ca
numai eu stiu sa zambesc. Inarmat cu simtul practic dobandit de la
mama si
cultivat cu rafinament de societatea canadiana, ma intrebam: cat or fi
costat,
frate, afisele astea? Si, mai ales, de ce?
In Lepsa
si mai apoi in Poiana Tapului, pe valea Prahovei, am vazut case si vile
asa cum nu
cred sa fi vazut nicaieri, vreodata. Vorba unui prieten: patrimoniu
national.
Frumos, foarte frumos iar daca sunt insotite si de curatenie, asa ca pe
valea
Prahovei, atunci rivalizeaza cu orice alt loc din lume. Pe bune.
Mi-au
placut in Romania reclamele, atat cele de la la televizor (Dorele, ia mai
fa ma
zzzzzzzzhhhhh) cat si cele din reviste sau de pe strada. La un semafor
fiind, am
remarcat o vitrina imensa acoperita cu poze cu pasari de toate
felurile:
pelicani, cocostarci, vrabiute, randunele etc. Iar dedesubt
reclama:”Tundem
orice fel de pasarica” Genial, trebuie sa recunoasteti. Apropo de
genialitate,
cautati pe youtube « fata galbena care rade«…multi dintre noi,
romanii de
aici din Canada, il vor aprecia.
M/am intors
acasa mai obosit decat plecasem, dar incantat si multumit de
calatorie.
Si cu dorinta de a mai visita Europa…
O
saptamana buna!
Lucian
Vasiliu.
Hamilton, Septembrie 2009
(reeditat Septembrie 2014)
