Lasul
(cu dedicatie, mai ales tie, colegului meu de la LVA)
“Badea, doi!” svssssss, zbura caietul prin aer.
“Badiu, doi!” svssssss... “Bazgu, trei!” svsssss
Profu’ de fizica mitralia, de sub mustata zbarlita si mare, notele la teza, in timp ce caietele pluteau mai intai, taioase ca niste farfurii zburatoare prin aerul dens al clasei, dupa care infloreau ca niste verze si isi dadeau instantaneu duhul pe podeaua de lemn, la picioarele noastre. Ne strecuram spasiti din banci sa ne recuperam fiecare caietul, dovada culpei noastre, rusinea asta ce o ridicam de la podea direct pe umerii nostrii.
Eram elev intr-a X-a B, la LVA. Mandria parintilor mei si vedeta unui bloc din Micro 19. Celebrul cuplu Ursu-Vasiliu – mate-fizica- ne slefuia viitorul, asa cum facusera cu multe generatii inaintea noastra si cum vor mai urma sa faca mult timp si dupa noi.
Episodul cu tezele nu era unul izolat. Se incadra intr-o campanie, facea parte dintr-o metodologie. Era epocal, adica.
“Hai tovarasa, ce te uiti la tabla aia ca proasta, scuza-ma ca-ti spun pe nume!”
Sau
“deci, ce faci acolo, mai asteptam mult?! Pai nu stiu cum sa rezolv problema! Pai daca esti prost, normal! Doi!”
Sau
“tovarasa, stii!? NU! Pai daca esti proasta!? Pe mine va rog sa nu ma faceti proasta, eu am fost si la olimpiada! Daaaaa, unde? La romana! Ei, ce v-am spus eu ca e proasta!”
Bai, tu iti dai seama!? Astia erau pedagogi, astia erau profesori si nu oarecare, ci din aia renumiti, ii vana un oras, le ridica osanale, le trimitea odraslele spre incredintare.
“Sunt diriginte la cea mai slaba clasa din liceu (nu era adevarat deloc, eram chiar printre cei mai buni!). Imi e rusine sa intru in cancelarie! O clasa de tampiti si idioate!” perora dirigintele in timp ce zvarlea caietele prin clasa ca o masina stricata de servit mingi la tenis.
Avea, cred, si spume la gura, nu stiu, nu pot sa spun sigur pentru ca il priveam doar din cand in cand si cu coada ochiului. Dupa cum i se inneca vocea, parea sa aiba.
“Dupa liceu, la scularie cu totii! Ce spun eu, nici treapta nu o luati, la cat de prosti sunteti!”
(marcheaza momentul asta, acum, e important, iti voi explica putin mai tarziu de ce)
Bai, nu am mai putut atunci. Si mi-am zis: “Fie ce o fi, ia ma-i da-l si pe asta in pizda masii, o aschimodie, imi vine pana la piept, ii fut doua in gura de il omor!” si apoi cu voce tare si ridicandu-ma in picioare: “Ia asculta, ma! Tie nu iti este rusine? Cum vorbesti asa cu mine? M-ai crescut tu?! Mi-ai dat tu de mancare!? Da’ cine crezi ca esti? Eu am venit aici sa invat nu sa iti indur tie dereglarile hormonale! Invata-ma fizica nu mitocanie, ca de asta gasesc si pe strada!”
Dirigu’ se uita la mine ca la masini straine, are o fata lunga si livida ca o maslina iar mustata, zbarlita de obicei, acum sta ca o carpa uda pe chiuveta. Cu o mana moarta, pescuieste catalogul de pe catedra si spasit si cu capul intre umeri paraseste clasa. Eu primesc aplauze si ovatii la scena deschisa.
Ei, iti amintesti momentul ala important, pe care te-am rugat sa nu il uiti, putin mai sus? Pana acolo, exact pana acolo, totul a fost adevarat. De acolo incoace insa si pana aici doar imaginatie. Vise erotice, cum ar spune un cunoscut. Cand vreau sa ma simt bine visez, asa ca mai sus.
Am trait si ne-am format intr-o societate in care agresivitatea era predata la scoala. Am fost uzati si abuzati de niste profesori care, de-altfel buni acolo pe meseria lor, se comportau ca niste animale, imbratisati practic si incurajati frenetic de catre parinti, de catre toata lumea, sa performeze in felul acesta.
Mi-au trebuit ani de zile in afara tarii sa realizez asta. Am trait ani de zile sub un fel de sindrom Stockholm, timp in care i-am laudat pe oamenii astia, ce-i drept cam de fiecare data cu un cui infipt in inima.
Mi-au trebuit sute de milioane de secunde sa inteleg ca nu datorita, ci si din cauza lor, sunt cine sunt.
Indraznesc sa spun ca, fara sa fi dat de ei, as fi fost chiar mai bun. Mult mai bun. Am oare dreptul sa visez!? La dracu’, da.
Lucian Vasiliu
Burlington, Septembrie 03, 2016
