Choices



Background: there is elections time coming to Canada in October, we are right in the middle of election campaign. I’ve just picked up Niki from school and we are driving back home. Commercials are running on the radio.

Niki: “I would never elect that guy. Who would do that!?”

Me, trying to be in the conversation but actually not there:”What guy?”

Niki: “Trudeau. Justin Trudeau” (I realize commercial was about the liberals..)

Me, kind of shocked and really interested now (Niki is 10 year old):”Why?”

Niki:”Well, he said he will get money from reach people. The more money you have, the more money he will take from you. How stupid is this? Say for example you won the lottery, he will take basically all the money from you, you didn’t won anything basically.”

Me, can’t believe having this conversation:”Who are you going to vote for?”

Niki:” Stephen Harper. He has a plan. He wants the economy to give 300 million dollar to poor people for their needs. This is smart. I am still studying, but I will vote with him, I believe.”

Still in awe, I am learning from Niki that school will organize a vote simulator exercise, all the kids will vote for their candidates, not before studying about them and short debating their findings.

We reach home.

Niki, throwing away his backpack, grabbing Max (who is equally energized) and rushing out to the backyard:” Are you going to vote this year? “



This year, I will.



Lucian Vasiliu



Burlington, September 28, 2015.

BOX


Dupa ce l/am lasat pe Max singur, investind o tona de incredere in el si dandu/ne si noua o sansa pentru relaxare, am plecat aseara la film, in Toronto, impreuna cu prietenii nostri.

Am vazut, in cadrul TIFF/ului, Box, in regia lui Florin Serban, cel care a realizat si mai celebrul “Eu daca vreau sa fluier, fluier”

Toronto International Film Festival a implinit anul asta 40 de ani de cand a inceput, mai mult in joaca, sa ruleze si sa promoveze filme bune. Acum este al doilea cel mai recunoscut festival de filme din lume, dupa Cannes. In 2015 vor rula mai mult de 350 de filme in total, dintre care 4 romanesti.

Cu biletele vandute toate, sala era plina de lume buna si tanara, cam jumatate din ei romani dupa aprecierea mea, filmul fiind unul romanesc. Cu totul alte fete decat romanii vazuti la Rogers Cup la meciurile Simonei, de exemplu, de unde am tras concluzia ca ori suntem mult mai multi romani decat credeam eu in Toronto ori cui ii place sportul nu ii place si filmul si invers. Noi, carora ne place si sportul si filmul (amandoua de calitate :) ), suntem evident niste exceptii.

In asteptarea filmului am inceput deci sa macinam subiecte, mai intai in soapta si fara adjectivele picante specifice dulcelui grai romanesc (“ne aud astia bai si inteleg totul”), la urma insa vocali si galagiosi ca de obicei, ca doar nu incepuse inca filmul si familiarizati deja cu audienta.

Box e un film bun, cum de altfel ma si asteptam. In ciuda cadrelor lungi (cam prea lungi, cateodata), specific cinematografiei europene, misterul si suspansul au fost intretinute totusi bine de un regizor bun, care a ales sa atinga doar tangential subiectele deja clasice romanesti (mizeria, saracia, vulgaritatea, sexul, barbarismul) si a atacat cu curaj o tema populara in lumea deschisa si nonconformista in care traim azi: iubirea dintre o femeie matura si un adolescent.

Nu vreau sa va stric placerea filmului decat cu o invitatie (un film care merita vazut) si doua concluzii simpliste, mai mult observatii pasive care in nici un caz nu vor divulga secretele filmului:

- unu, toate filmele romanesti si toti regizorii romanesti insista sa prinda un cadru in care eroul/eroii principal/principali mananca: zgomotul tacamului, mimica fetei, gestul dusului lingurii la gura, sorbitul sunt toate prezentate cu zoom maxim, aproape ca un ritual. As fi foarte interesat sa aud o explicatie, sigur exista una dincolo de coincidenta.

-si doi, extrapoland stilul Hollywoodian pana la limite greu de crezut ca exista, filmele romanesti se termina exact atunci cand te astepti sa inceapa.



Lucian Vasiliu

Toronto, Septembrie 20, 215



PS Max a fost OK. Ne/a certat putin ca l/am lasat singur dar demonstreaza deja ca e un caine foarte iertator.

Cand ti/e dor, striga.

(Sau, in engleza, “Pitch Black”)



Ghiozdanul patratos si burdusit precum o papornita taraneasca atarna greoi in mana stanga iar toarta lui de piele tocita imi taie degetele firave de copil, adunate intr/un pumn si acoperite de o transpiratie rece, de frica.

In mana dreapta strang, cu aceleasi degete transpirate, cheia. Potrivita exact pe pozitia de deschis yala. Corpul usor aplecat spre dreapta, balustrada scarilor e prinsa intre poalele hainei groase de iarna si cotul mainii drepte.

Urc scarile etajelor privind in jos, spre lumina si imi blestem vecinii, pe fiecare in parte atunci cand trec prin dreptul usii fiecaruia. Unul nu a pus o lumanare azi, niste zgarciti nenorociti cu totii!

De obicei nu imi injur vecinii, sunt chiar politicos si foarte prietenos cu ei, la fel si ei cu mine, copil bun. Acum o fac ca sa imi tin mintea ocupata, urcand scarile. Altfel iar vad stele si monstrii, care deabia asteapta sa ma inhate, in tentativa mea zilnica de a ajuge la ultima usa a etajului trei a unui bloc din Micro 19. Bloc in care comunistii iar au stins lumina, ca sa putem plati datoriile externe.

“Bine macar ca nu stam la patru”, ma gandesc in timp ce mana si cheia imi tremura orbecaind in jurul yalei.(cand te uiti la ea pe lumina yala e zgariata pe toata partile, zici ca e o vechitura luata din talcioc si nu adusa de mama de la rusi, nou-nouta, invelita intr/o hartie ceruita si uleioasa de culoarea bronzului)

Usa se deschide apoteotic si ma strecor iute in casa, la fel de iute trag usa dupa mine sa nu scape vreun monstru inauntru.

... ...

Of, mirosul ala de acasa. Imi umple si acum narile.Cred ca sunt inzestrat cu un noroc deosebit. Cu foarte putin efort si daca mai inchid si ochii, simt in nari mirosul de acasa. Simt cum mirosea holul si cuierul din hol cu oglinda lui ruginita, covorul rosu de la intrare. Bucataria, sufrageria si cele doua dormitoare, baia. Simt cum mirosea balconul. Simt mirosul bibliotecii si al mobilei de la mine din camera.

Simt cum mirosea tata si diplomatul lui maro.

... ...

Pot sa simt cum mirosea mama si hainele ei, parul si mainile. Si geanta ei mare plina de bunatati cand venea acasa.

Stramta mai e lumea asta. Stramta, rece si rea. Neinspirat construita, si nu folosesc alte cuvinte nu din lipsa de inspiratie ci din rusine de vulgaritate. O gaura neagra, precum casa scarilor blocului meu din Micro 19 cand inchideau comunistii lumina.

De ce? Pentru ca, acum, m/as lupta cu toti monstrii din lume si as urca fericit chiar si pana la etajul zece, sa o mai vad o data pe mama. As urca chiar si fara cheie si as astepta/o acolo pana ar veni de la servici, in jurul orei cinci.

Si as aprinde, degeaba, si o lumanare.

Lucian Vasiliu



Burlington, 11 Septembrie 2015.

H. A., I. dinamo



Steaua, (inca) un brand romanesc -as spune eu- de success (desi parerea e discutabila), se duce de rapa incet dar sigur, precum Daud, servitorul mai celebrului Lawrence al Arabiei, in nisipurile miscatoare.

Incompententa si amatorismul celor ce o inconjoara, lacomia si paroxismul avar al personajelor care chipurile investesc in fotbal, barbarismul si vulgaritatea specifica Romaniei comuniste si post comuniste, toate la un loc au definitivat inca o realizare din categoria “dupa noi, potopul”

Precum Rapidul lui copos, Craiova lui mititelu, Timisoara lui iancu, dinamo lui borcea, asta ca sa enumar doar cateva din multe altele.

Dorind sa castige timp, mos Costache din Enigma Otiliei isi intretinea balbaiala, ca strategie de aparare contra celor (tuturor) ce vroiau sa il fure. In egala masura, oierul machedon Becali foloseste credinta pe post de balbaiala clerica. Prostii si naivii (am numit aici cam intreaga tara), orbiti de crucile mari ale latifundiarului, il zeifica cu invidie si balele adunandu/se, in barba, din gura usor intredeschisa in admiratie. O mana de oameni doar il intelege dar degeaba. Avertismentele din media sunt plapande, fara pulpa si continut serios inca din nastere si oricum stinse repede de trepadusii din liniile doi si trei care se grabesc sa ne spuna ca omu’ sufera, ca e greu sa investesti in fotbal, ca totul ii este impotriva precum, odata, universul i se impotrivea mesterului Manole iar el, Becali, e doar un samaritean hotarat si modest.

Adevarul e, se pare, unul: sleahta oierului va mulge cat mai e de muls dupa care oaia, cu toata lana tunsa, fara nici un miel, uitandu/se crucis si cu tatele atarnandu/i goale si flasce, va fi data la caini.

Literalmente. Pentru ca - rasul curului - bomboana pe coliva Stelei e pusa de ministrul apararii nationale, unul Dusa. Asta cica e dinamovist. Bei, voi sunteti normali la cap!?

Dusa asta cica vine seara acasa, agata sapca si vestonul militar in cui, slabeste putin cureaua si cravata ca pentru relaxare dupa care, cu o bandana la cap si o tigara in varful gurii joaca ruleta ruseasca precum de Niro in Vanatoare de Cerbi. Doar ca, de fiecare data cand pistolul, dupa cercurile de rigoare, i se opreste nesimtit in fata, Dusa asta, in loc sa isi traga un glont in cap si sa ne faca un bine la toti, mai bate un cui in sicriul Stelei. Adica se mai motiveaza o data sa termine cu echipa asta, in numele fanilor militieni care topaie de bucurie si pregatesc in asteptare coregrafii cu caini si simfonii celebre.

Halucinant oriunde in lume, normal in Romania.

Halucinanta Abureala, Ipocrita dinamo



Lucian Vasiliu

Burlington



4 septembrie 2015