Cand ti/e dor, striga.

(Sau, in engleza, “Pitch Black”)



Ghiozdanul patratos si burdusit precum o papornita taraneasca atarna greoi in mana stanga iar toarta lui de piele tocita imi taie degetele firave de copil, adunate intr/un pumn si acoperite de o transpiratie rece, de frica.

In mana dreapta strang, cu aceleasi degete transpirate, cheia. Potrivita exact pe pozitia de deschis yala. Corpul usor aplecat spre dreapta, balustrada scarilor e prinsa intre poalele hainei groase de iarna si cotul mainii drepte.

Urc scarile etajelor privind in jos, spre lumina si imi blestem vecinii, pe fiecare in parte atunci cand trec prin dreptul usii fiecaruia. Unul nu a pus o lumanare azi, niste zgarciti nenorociti cu totii!

De obicei nu imi injur vecinii, sunt chiar politicos si foarte prietenos cu ei, la fel si ei cu mine, copil bun. Acum o fac ca sa imi tin mintea ocupata, urcand scarile. Altfel iar vad stele si monstrii, care deabia asteapta sa ma inhate, in tentativa mea zilnica de a ajuge la ultima usa a etajului trei a unui bloc din Micro 19. Bloc in care comunistii iar au stins lumina, ca sa putem plati datoriile externe.

“Bine macar ca nu stam la patru”, ma gandesc in timp ce mana si cheia imi tremura orbecaind in jurul yalei.(cand te uiti la ea pe lumina yala e zgariata pe toata partile, zici ca e o vechitura luata din talcioc si nu adusa de mama de la rusi, nou-nouta, invelita intr/o hartie ceruita si uleioasa de culoarea bronzului)

Usa se deschide apoteotic si ma strecor iute in casa, la fel de iute trag usa dupa mine sa nu scape vreun monstru inauntru.

... ...

Of, mirosul ala de acasa. Imi umple si acum narile.Cred ca sunt inzestrat cu un noroc deosebit. Cu foarte putin efort si daca mai inchid si ochii, simt in nari mirosul de acasa. Simt cum mirosea holul si cuierul din hol cu oglinda lui ruginita, covorul rosu de la intrare. Bucataria, sufrageria si cele doua dormitoare, baia. Simt cum mirosea balconul. Simt mirosul bibliotecii si al mobilei de la mine din camera.

Simt cum mirosea tata si diplomatul lui maro.

... ...

Pot sa simt cum mirosea mama si hainele ei, parul si mainile. Si geanta ei mare plina de bunatati cand venea acasa.

Stramta mai e lumea asta. Stramta, rece si rea. Neinspirat construita, si nu folosesc alte cuvinte nu din lipsa de inspiratie ci din rusine de vulgaritate. O gaura neagra, precum casa scarilor blocului meu din Micro 19 cand inchideau comunistii lumina.

De ce? Pentru ca, acum, m/as lupta cu toti monstrii din lume si as urca fericit chiar si pana la etajul zece, sa o mai vad o data pe mama. As urca chiar si fara cheie si as astepta/o acolo pana ar veni de la servici, in jurul orei cinci.

Si as aprinde, degeaba, si o lumanare.

Lucian Vasiliu



Burlington, 11 Septembrie 2015.