BOX


Dupa ce l/am lasat pe Max singur, investind o tona de incredere in el si dandu/ne si noua o sansa pentru relaxare, am plecat aseara la film, in Toronto, impreuna cu prietenii nostri.

Am vazut, in cadrul TIFF/ului, Box, in regia lui Florin Serban, cel care a realizat si mai celebrul “Eu daca vreau sa fluier, fluier”

Toronto International Film Festival a implinit anul asta 40 de ani de cand a inceput, mai mult in joaca, sa ruleze si sa promoveze filme bune. Acum este al doilea cel mai recunoscut festival de filme din lume, dupa Cannes. In 2015 vor rula mai mult de 350 de filme in total, dintre care 4 romanesti.

Cu biletele vandute toate, sala era plina de lume buna si tanara, cam jumatate din ei romani dupa aprecierea mea, filmul fiind unul romanesc. Cu totul alte fete decat romanii vazuti la Rogers Cup la meciurile Simonei, de exemplu, de unde am tras concluzia ca ori suntem mult mai multi romani decat credeam eu in Toronto ori cui ii place sportul nu ii place si filmul si invers. Noi, carora ne place si sportul si filmul (amandoua de calitate :) ), suntem evident niste exceptii.

In asteptarea filmului am inceput deci sa macinam subiecte, mai intai in soapta si fara adjectivele picante specifice dulcelui grai romanesc (“ne aud astia bai si inteleg totul”), la urma insa vocali si galagiosi ca de obicei, ca doar nu incepuse inca filmul si familiarizati deja cu audienta.

Box e un film bun, cum de altfel ma si asteptam. In ciuda cadrelor lungi (cam prea lungi, cateodata), specific cinematografiei europene, misterul si suspansul au fost intretinute totusi bine de un regizor bun, care a ales sa atinga doar tangential subiectele deja clasice romanesti (mizeria, saracia, vulgaritatea, sexul, barbarismul) si a atacat cu curaj o tema populara in lumea deschisa si nonconformista in care traim azi: iubirea dintre o femeie matura si un adolescent.

Nu vreau sa va stric placerea filmului decat cu o invitatie (un film care merita vazut) si doua concluzii simpliste, mai mult observatii pasive care in nici un caz nu vor divulga secretele filmului:

- unu, toate filmele romanesti si toti regizorii romanesti insista sa prinda un cadru in care eroul/eroii principal/principali mananca: zgomotul tacamului, mimica fetei, gestul dusului lingurii la gura, sorbitul sunt toate prezentate cu zoom maxim, aproape ca un ritual. As fi foarte interesat sa aud o explicatie, sigur exista una dincolo de coincidenta.

-si doi, extrapoland stilul Hollywoodian pana la limite greu de crezut ca exista, filmele romanesti se termina exact atunci cand te astepti sa inceapa.



Lucian Vasiliu

Toronto, Septembrie 20, 215



PS Max a fost OK. Ne/a certat putin ca l/am lasat singur dar demonstreaza deja ca e un caine foarte iertator.