“Where are you from?” sunt intrebat, cu curiozitate si, practic, toate perechile de ochi din jur se uita la mine, in asteptare.

“I’m from Toronto!” raspund automat, fara sa ma gandesc prea mult si cu ochii in farfurie, unde asteapta cuminte mancarea.

“I see..What’s with the accent!?”, insista curios interlocutorul meu.

“oh..that..I am Romanian “ raspund in sfarsit, dupa care infulec prima inghititura. “I’m also a landed immigrant here in Canada!” recit ca pe o poezie, grabit sa-mi justific legalitatea.



Suntem la nivelul trei, in restaurant, curat ca lacrima, cu trei siruri de mese paralele de parca ar fi fost trase cu sfoara. Sala e inconjurata de hublouri generoase pe toate laturile iar afara se vad valurile oceanului, frumoase si involburate precum coamele Carpatilor la sfarsit de iarna. Nu se aude nimic dar li se ghiceste mugetul. Undeva pe latura din dreapta mea se vede si un “rescue vessel”. Tot timpul e acolo, zi si noapte, “just in case”, si dupa cum danseaza pe valuri imi dau seama cat de furios e totusi oceanul.



Suntem pe platforma de extractie petroliera Hibernia, teritoriu Canadian, aflata in mijlocul Atlanticului de Nord, la aproximativ 315 km est-sud est de St John’s, Newfoundland, Canada. Am ajuns aici dupa aproape trei ore de zbor cu elicopterul.

“hm.. I see”.. vine raspunsul, dar se vede ca omul e inca nelamurit. Inteleg ca nu prea stie ce e aia “landing immigrant” dar ca totusi stie de Romania. “Ilie Nastase”, imi spune iar eu sunt amuzat pentru ca e primul care nu face referire la Nadia. Discutia se anima si in scurt timp se creeaza un grup in jurul nostru. Mancam impreuna si vorbim de Vlad the Impeller, Ceausescu si de Romanian revolution. Le povestesc despre cum eram eu in armata la revolutie si cateva alte intamplari din astea. Intr-un sfarsit ne dau bucatarii afara. Continuam discutia la Arcades (sala de jocuri) unde jucam billiard si privim stirile de la televizor. Merg la culcare cu un pachet de prieteni noi, facut in ultimele ore.



“Morning bud! Had a good sleep? Let’s go out see the whales!” “I saw them yesterday, very nice!” raspund, nu prea motivat sa ies pe deck unde e frig si sincer cam sus pentru mine. Aveam o oarecare frica de inaltime la vremea aceea.

“Yeah but today is better!” mi se raspunde si inteleg ca nu prea am optiuni. Il urmez sus pe scari pana la ultimul etaj, trecem pe langa cabinetul medical si apoi pe langa sala radio si in sfarsit iesim afara pe deck. Ghidul meu pare foarte motivat sa imi arate balenele.



Pe deck e un grup intreg. Nu se uita la balene, care sunt jos in apa,se joaca prin jur de vreo cateva zile si nu vor sa plece, au si cativa pui printre ele, deliciul ochilor. Nu se uita deci la balene. Se uita toti la mine.



Si atunci il vad. Cocotat sus de tot, mai sus cu un brat fata de toate antenele radio si cele de satelit. Chiar langa steagul Canadian. La 224 de metri inaltime fata de nivelul marii. Inmarmurit imi privesc steagul, dominand Atlanticul. Nu are gaura, dar e mai nou si mai curat decat cel Canadian. E mai frumos, mi se pare mie.

“Not easy to find a Romanian flag!” aud “It came with the morning chopper” “You are the first Romanian on Hibernia, we want to mark the moment!”





De ce mi-am amintit acum de intamplarea asta? Ce e de fapt Romania pentru mine? Cine sunt eu si mai ales cine ma reprezinta?

Aveam deunazi angoase ca m-ar reprezenta dragnea. Ma gandeam cu groaza ca sunt, statistic vorbind si in proportie de 45%, un produs tembelo-comunisto-socialist, un infractor care jumate ar fura (din care o patrime s-ar cam cai) iar cealalta jumatate, confortabil. s-ar abtine deci una peste alta ar fura, ce mai. Ar minti, ar ipocrizi, ar justifica, ar descurca, ar anteniza. Ar fraterniza pentru furt impreuna cu alti hoti, ar omori oamenii in spitale si copii in scoli. Ar goli satele si ar pustii tara. Ar creste pui de hoti, beizadele sau victime, toti cu o dorinta egala de a fura, care la randul lor ar creste si ei puii lor de hoti si tot asa pana ar lasa o amprenta in istorie.

Pai, eu nu sunt asa. Ce pula mea sa fac!? Eu nu am ridicat steagul pe Hibernia pentru dragnea. Eu am invatat limba romana din carti nu de la televizor. Eu pur si simplu refuz sa impart ceva, orice, cu astia.

Eu cand aud de nastase imi vine sa imi fut singur una in cap pentru ca inteleg limba romana.

Prin 1990 vara ma certam cu taica’miu pentru Iliescu. Adica, el il critica, eu ii luam apararea. Cat de idiot puteam sa fiu!? Iarta-ma, tata.



Lucian Vasiliu



Burlington, 14 Decembrie 2016

Balega

Am vazut prima balega cand eram copil. Aveam vreo zece ani si eram la tara, la matusa-mea. La Domasnea.

Era seara si apusul incepea sa piste ochii precum frigul pielea. Vacarul tocmai ce aducea cireada inapoi in sat, de la pascut. Eram fascinat de vaci, cum stiau ele singure drumul inapoi, intrau in sat in grup iar apoi incet incet – conduse parca de un silentios gps “built-in” - se desprindea cate una si mergea in ale ei, exact catre poarta stapanilor, ba unele mai impingeau singure si poarta cu coarnele, daca nu era nimeni acasa. Vacile erau nu numai mari si puternice, erau si destepte, gandeam eu, copil fiind. Si erau si frumoase, aveau un nas catifelat si moale si o privire blanda, asortata cu gestica si cu o oarecare serenitate, pe care o cautam incostient inca de pe vremea aceea. Si pe care –serenitatea adica- inca o mai caut si acum, de data asta insa mult mai constient decat poate as vrea.

Ce mai, eram in extaz. Descoperisem de foarte curand vaca iar vaca era mai frumoasa si mai interesanta decat orice culegere de matematica, de obicei tinute sub perna pe vremea aia.

...

Si atunci a venit dezamagirea: vaca – pe care o adulam deja, eram in mijlocul unei sesiuni admirative adica – s-a cacat. Chiar acolo, in mijlocul drumului, a dat drumul la o balega mare, care a plescait fierbinte pe asfaltul prost al drumului de tara si aproape instantaneu a inceput sa ridice aburi in eter, in timp ce cateva muste se apucasera deja de treaba.

Am ramas trasnit. Cum, vaca!? Chiar asa, in mijlocul drumului!? Pai, vaca e desteapta. Vaca stie sa mearga singura acasa, sa deschida si poarta cu coarnele. Cum sa te caci asa, in mijlocul drumului?!

Ma uit inca o data la vaca. La fata ei adica. La ochi. Nu pot sa cred. Nu primesc nici un raspuns, ba din contra, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, vaca isi continua linistita drumul si activitatea, cu acelasi calm si serenitate de calugar tibetan. Deja ma intreb daca expesia asta, altadata vazuta ca si semn de inteligenta, nu este de fapt un rictus pictat de creator pe fata generoasa a vacii, asa din varful condeiului. Din amuzament.

...

Mi-a ramas in cap si pe retina experienta unei dezamagiri amare. Asa cum sunt de obicei cam toate dezamagirile copilariei. Viata iti ofera multe, si bune si rele, dar parca nici unele nu au intensitatea trairilor de la zece ani.

Ei, duminica seara am facut, involuntar, o calatorie in timp. Am trait - si exact la aceeasi intensitate - inca o dezamagire.

Am revazut, cu ochii mintii, cum s-a cacat vaca in drum. Am simtit, in nari, acelasi miros cald si dulce, mai tare decat orice alt odor din jur. Mai present decat orice alta impresie senzoriala ambientala.

Am vazut din nou, clar si conturat, balega.

Imi spunea cineva pe fb zilele trecute ca adevarul nu conteaza, ce ramane de fapt este perceptia, experienta. Ii dau dreptate in cea ce priveste diferenta dintre adevar si perceptive. Ce credeam eu ca ar fi vreo grozavie, cacatul asta adica, in mijlocul drumului, al vacii, este de fapt o normalitate.

Vaca se caca in fiecare zi, adica. Cateodata chiar si de mai multe ori pe zi.



Lucian Vasiliu

Burlington



December 13th 2016