Silviu
(Revolutia Romana, partea a II-a)
In ciuda frigului, ne pocneau obrajii de caldura. Cea mai frumoasa primavara din viata mea, atunci in ’90. Verde de cazarma, bocanci tofliti de timp, spirite evadate ca intr-un circ nebun din care toate animalele, eliberate, zburdau nebune pe strazi speriind lumea dar de fapt inofensive, flamande doar, dupa libertate si gustul ei. Orgie a simturilor, strigate, unele behaite de emotie altele precum ragetul lui Tarzan.
In euphoria asta generala, apare undeva intr-un colt un individ scarbos –ca nu am cum sa ii spun altfel- pe fundalul cu foc de artificii al epocii-borna de istorie. Chel si gras, cu o privire albastra de detergent si nu de mare, cu o gusa dezgustatoare si lunga precum la gusteri, urat si la propriu si la figurat. Urat si pe dinauntru dar si pe dinafara. Urat adica slut. Diform. Pocit. Dar urat si de popor.
Ei, pe uratul asta il chema Silviu Brucan. Precum cameleonul care isi roteste privirea exact unde si cum vrea el, cu o voce plata si sigura ca lama unui topor de calau, Brucan asta cartografia societatea din stanga in dreapta, de sus in jos si de dinauntru pana in afara si ne spunea ca nu e chiar asa. Beneficiind de o privire periferica la fel de performanta precum tinta ochilor, si strecurat prin bruiajul si raguselile unei voci parca nedrese niciodata am aflat un diagnostic crunt dar datator de sperante minime, vizavi de un cancer de zeci de ani, tratat acum rapid atat cu radio cat si prin chimioterapia din care tocmai iesisem: “"Pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani"”
Au trecut cei 20 de ani de gratie. Au mai trecut inca sapte pe deasupra si deabia acum am inteles, prostul de mine, ce vroia Brucan sa zica.
La umbra unei societati urate precum gusa lui Silviu, sub proiectia nemiloasa pe cerul tarii a prostiei unei clase politice arogante si hraparete, in Romania au crescut oameni. Sunt cam palizi la fata, lipseste expunerea la soare dar stiu ce vor. S-au saturat sa stea in fund si sa se tot dea huta huta in leaganul democratiei. S-au ridicat in picioare si, intr-un echilibru precar dar ambitios precum al Nadiei la barna, marsaluiesc spre centrul de greutate al scranciobului.
Ori il strica ori se intepeneste magauaia.
Gata cu huta-huta.
Lucian Vasiliu
Burlington, ON,
Februarie 4, 2017
