Colegiul National Vasile Alecsandri

(mai mult Vasile decat Alecsandri...)




Orice galatean stie ce inseamna LVA. Sunt unul dintre norocosii care i/au purtat numarul matricol patru ani de zile, in fiecare zi, de la capatul autobuzului 29 din partea cealalta a orasului si pana pe strada Balcescu.

Infiintat in 1867 ca fiind primul gimnaziu teoretic din Galati, numai dupa 26 de ani (1892) primeste numele de Liceul Vasile Alecsandri – LVA. Nume pe care l/a purtat pana …cand!?

Interesant este ca istoria liceului pe site/ul lui oficial se opreste in anul 1992... Undeva intre 1992 si 2014 liceul a devenit colegiu national, dar se pare ca schimbarea titulaturii a avut succes doar intr/un mediu birocratic. LVA/ul a ramas LVA, chiar si pe site/ul oficial. Si in mintile galatenilor.

Am invatat foarte multe in LVA. Am avut profesori buni si colegi de clasa cel putin la fel de buni ca profesorii mei. Am facut parte dintr/o generatie pentru care invatatura de calitate era o filosofie de viata. Inclin sa cred, fara falsa modestie, ca elementul de baza al unei institutii cu adevarat de valoare este elevul si nu profesorul. Ca LVA/ul a fost facut, an de an, de o majoritate de elevi pentru care invatatura insemna ceva. Un grup dinamic cu interese clare, care a adunat in jurul lui profesori, practici, manuale, culegeri, clase, medii de formare, intr/un cuvant un liceu, LVA.

Dar…intotdeauna LVA/ul a avut si umpluturi, tolerate. Oameni puternici, reprezentati ai sistemului, atrasi de fenomen, si/au adus, la fel de constant si la fel de stoic, aportul. Imi amintesc LVA/ul ca pe un amestec de copii chiar buni si copii de bani gata, dar intotdeauna am simtit ca fac parte din grupul majoritar. Mentinonez ca nu am fost niciodata un copil de bani gata.

Prieteni galateni imi spun ca azi LVA/ul nu mai e ce a fost. Ca a devenit o instituţie care licitează masiv pe extraordinarele performanţe ale unor vîrfuri, şi atît. Ca asta se intampla pe fundalul invadarii celor cu finante ridicate si viitor deja asigurat. Ca, practic, si/a mutat centrul de greutate dinspre inteligenta spre elitism financiar.

Am facut propriile mele investigatii si iata ce am aflat:

1. Admiterea la liceu de anul asta s/a facut in baza metodologiei oficiale de admitere in liceu din 2014, vezi link/ul de mai jos
http://www.admitereliceu.ro/metodologie-admitere-liceu

2. LVA/ul a publicat urmatoarele rezultate oficiale, vezi link/ul de mai jos:
http://www.admitereliceu.ro/institutie/colegiul-national-vasile-alecsandri-galati
in baza acestor informatii LVA/ul nu a raportat nici un loc rezervat pentru rromi sau moldoveni

3. In realitate fiecare clasa a avut de fapt cate doua locuri rezervate, atasat poza cu unul dintre tabelele de admitere

.....

LVA/ul nu a fost o experienta ushoara pentru mine. A fost frumos, dar nu a fost ushor. M/am dus la LVA ca sa invat dar in afara de asta a fost o expunere constanta la lucruri bune si la lucruri mai putin bune. La corect si gresit, la bine si rau. La Vasile si la Alecsandri.

Nici nu ma asteptam ca acest aspect sa se schimbe vreodata. Nu ma asteptam totushi sa ajunga vreodata mai mult Vasile decat Alecsandri....



PS. Important nu este liceul la care esti, important(a) esti tu. Tu faci liceul, nu el te face pe tine. Oriunde ai fi, daca vrei sa inveti, invata. Nu astepta sa ti se dea, cere. Sau, si mai bine, ia/ti singur(a). Nu fura, nu minti, nu trisa. Distreaza/te. Invata sa iti estimezi corect valoarea si, odata gasita, foloseste/o ca atare si tine fruntea sus. Respecta banul si nu ii invidia pe cei care il au in exces. E greu dar va fi bine.

Dovedeste/te.

Montreal, Octombrie 2014.

Montreal.

Aflat la numai 70 de kilometri de granita cu Ontario, Montreal – inima provinciei canadiene Quebec- musteshte latinitate.

Intr/o zi cu vreme buna, in mai putin de jumatate de ora strabati distanta dintre “Québec vous souhaite la bienvenue!” si centrul insulei Montreal, considerat a fi undeva foarte aproape de intersectia strazii Notre-Dame cu strada St Claude.

Jumatate de ora. Asta doar daca nu intri intr/un ambuteiaj (obisnuit localnicilor) sau daca nu esti vizitator aici pentru prima data. Alintat fiind de simetria aproape perfecta a oraselor nord americane, Montrealul te shocheaza prin infrastructura, una dintre cele mai complicate, poate chiar din intreaga lume. Strazi alandala, din toate directiile, se intersecteaza acolo unde nu te astepti sa se intersecteze si sunt intrerupte acolo unde te astepti sa nu fie. Spre comparatie, Manhattanul de exemplu este exact la capatul opus: strazi de la nord la sud, cai (“avenue”) de la est la west, toate perpendiculare si paralele, strazile numerotate crescator dinspre centru spre periferie.

GPS/ul in Montreal este obligatoriu, dar fara support vocal: intersectiile se succed atat de repede, incat de cele mai multe ori frazele sunt intrerupte de frazele urmatoare. Asta daca nu conduci cu doar 30 km/ora…

Colac peste pupaza, in Montreal sunt in permanenta constructii…Fie ca e vorba de poduri, sosele, santuri sau pur si simplu largi amenajari stradale, Montrealul arata ca o femeie in salonul de machiaj: promitatoare dar niciodata gata.

Hotelul, de altfel cochet si primitor, continua spiritul strazilor. Trec printr/o aventura zilnica incercand sa descopar drumul spre camera mea si am descoperit cel putin cinci variante pentru aceeasi tinta: camera 2107. In conditiile in care nu exagerez si nici nu sunt beat, dar cei drept pot fi imprastiat, cateodata.

Latinitatea pulseaza in fiecare centimetru de asphalt cu gropi, in fiecare imperfectiune, in fiecare semafor pus pe invers, in fiecare lucru facut altfel…in fiecare sunet auzit, in fiecare fragment de conversatie, in fiecare ras vesel de pe strada si in fiecare femeie, cocheta.

Latinitatea in Montreal e o forma rebela de exprimare. Generatii intregi de emigranti, condusi de militantii francezi pentru independenta, ofera un altfel de standard de viata, diferit de rigidul, vechiul si conservatorul regim britanic. Poate mai putin performant, dar cu siguranta mai uman.

….

Pierdut in traficul din centru si aproape fara speranta sa imi ating destinatia in amestecatura de strazi cu sens unic, realizez ca trebuia sa fac la stanga dar sunt pe banda din dreapta. Deschid geamul, scot o mana pe geam si strig aproape razand: “Vive le Québec libre!”

Si calea mi/a fost deschisa…

Fara armura civilizatiei si in pielea goala, sunt totusi un latin

Montreal, Septembrie 2014.

“All my life, I have lived with the feeling that I have been kept from my true

place” – Emil Cioran, Despre neajunsul de a te fi nascut, Paris 1973

Viata ca o calatorie

Satul de atata asteptare, am plecat. De fapt, ce asteptam? Pana pe la vreo

douazeci de ani, nu cred ca am stiut ce astept, stiu doar ca asteptam sa se

intample ceva. Treceam prin viata cu viteza a cincea, mancam scoala pe paine iar

vacantele le devoram in asteptarea altor vacante.

Apoi, destul de tarziu, am inteles ca nu asteptam ceva anume, aveam doar

sentimentul ca astept ceva pentru ca, de fapt, nu imi gaseam locul.

Si mi-am inceput, timid, calatoriile.

Am plecat din Galati, mai intai la Focsani, sa-mi fac armata si sa rup cordonul

ombilical cu casa. Am ajuns apoi in Bucuresti unde am prins aripi si curaj si

intr-o zi am plecat la Budapesta, impreuna cu un prieten. Tot cu prietenii am

plecat spre Istambul dar de ajuns acolo au ajuns numai ei.. asta e o cu totul

alta poveste, pentru altadata.

Am terminat facultatea si, stabilit in Bucuresti, tot nu-mi gaseam locul. Si

atunci am reinceput din nou, cu pasiune, sa il caut. Prin toata tara: Iasi, Cluj,

Timisoara, Zalau, Ploiesti, Constanta si iar Galati si apoi Bucuresti din nou.

Mi-au trebuit zece ani, determinarea familiei si ajutorul prietenilor ca sa

inteleg ca, de fapt, iubeam locurile, dar nu imi placeau oamenii. Mai precis, nu

imi placeau oamenii din partea locului. Nu imi placeau privirile lor ferite,

agresivitatea pasiva, minciuna si nu imi placea faptul ca trebuia “sa ma

descurc”. Mai tarziu m-am speriat de faptul ca incepusem sa stiu “sa ma descurc”,

ma adaptam. MA SCHIMBAM adica.

Iar revolutia cu care au mintit lumea ca s-au schimbat ei, cu totii, m-a ingrozit

de-a binelea! Nu revolutia m-a ingrozit, ci pacaleala asta universala si, odata

cu ea, impresia fatalista ca nimic nu ma mai poate salva, de acum incolo.

Decat, din nou, o plecare. Si asa, am ajuns in Canada, lasandu-mi in urma,

egoist, parintii.

…

Aveam sa iubesc Canada. Ma simteam aici ca pestele in apa. Imi placeau atat

locurile cat si oamenii. In marea lor majoritate, sa fiu mai precis. Ramasesem cu

gustul calatoriilor, de aceea aveam sa vad Canada, asa cum odata vazusem Romania,

dintr-un capat pana in altul: Toronto, Quebec City, Montreal, St John’s, St John,

Halifax, North Ontario, Saskatoon, Prince Albert, Regina, London, Windsor,

Calgary, Edmonton, Vancouver. Apoi America (mai putin coasta de vest, cu

exceptia Seattle-ului si, bineinteles San Francisco) care m-a impresionat prin

diversitate si eterogenitate: Detroit (un oras in care performanta se vrea pe

primul loc, fie ca vorbesti de echipele de baschet sau hochei din oras, de

industria constructoare de masini sau de universitati), New York, Chicago,

Orlando, Miami, Fort Lauderdale, Galveston, Houston, Sault Lake City, Atlanta,

Seattle. Si apoi, an dupa an, fara sa-mi dau seama, mi-am continuat calatoriile

si mai departe: Mexic, Olanda, Iran, Germania, Grecia, Elvetia.

Calatoriile, toate, au fost fascinante, fiecare cu farmecul lor, cele din Mexic

mi-au placut in mod deosebit.

Toate acestea si multe alte calatorii vor fi descrise in acest blog/jurnal de calatorie.

Dar acum am sa va povestesc despre ultima vara: despre Olanda, Brasov, Eforie si

despre mine. Cel de acum.

(n.a. – text scris in septembrie 2009)

Anul trecut si cel de dinaintea lui au fost groaznice: O criza in familie (hm,

fara amanunte aici), apoi un accident teribil de masina, tot in familie…

…

Apoi a murit tata, si dupa nici un an, mama...Am trecut cu incapatanare prin

toate astea si numai optimismul meu cronic m-a determinat sa le zambesc

oamenilor, in continuare, ca si pana atunci. Altfel imi pierdeam farmecul (tu

daca nu razi nu esti tu, mi s-a spus). Doar prietenii ma intrebau: mai poti? Iar

eu le raspundeam, increzator, lor: bineinteles! dar sincer imi raspundeam numai

mie.

Anul asta, in mijloc de recesiune, am luat hotararea sa mergem, cu totii, in

Romania. Nicholas, baietelul nostru de cinci ani, pentru prima data. Noi, pentru

a ne vedea prietenii si rudele. Si cum Europa este o destinatie aproape exotica

pentru nord-americani, am hotarat sa profitam de ocazie si sa facem o escala de

patru zile in Olanda, urmand ca restul de doua saptamani sa le petrecem in

Romania. Am vizitat prin urmare Amsterdam-ul, Roterdam iar apoi in Romania Lepsa,

Poiana Tapului, Brasov, Eforie si intreg litoralul romanesc.

Surprinzator, mie unul mi-a placut Brasov-ul mai mult decat Amsterdam-ul. Cei

drept, In Amsterdam mai fusesem o data, la o specializare. Dar totusi...Castelul

Peles este o bijuterie, imprejurimile iti taie rasuflarea, mancarea este

excelenta iar oamenii foarte ospitalieri.

De asemenea, Brasov-ul este foarte curat, total opus de restul tarii, din pacate. Otopeni-ul, de exemplu, este pierdut pe niste campuri aride cu iarba parlita si cu pavaj descompletat, peste care vantul tulbura hartii si gunoaie de toate felurile. Daca alegi sa parasesti Bucurestiul prin Ploiesti, e o alegere mai buna, desi mai lunga, pentru cei care merg inspre Galati. Daca insa o iei in sens opus, ai pus-o: fie traversezi orasul fie alegi centura, ambele obtiuni sunt proaste: trafic greu, extrem de greu, cu reguli de circulatie respectate in extremis iar drumul pe centura iti ofera, ca un bonus, o mizerie greu de descris.

In schimb, afise electorale peste tot locul, cu oameni care arata bine, care zambesc si iti promit fericirea, din mijlocul gunoaielor. Cam naivi, romanii. Nu!?

Am plecat din Galati spre Lepsa, langa Focsani. Drum de doua ore, presarat cu

sate si case frumoase, dar cam pustii (sunt toti plecati, taica, in Italia si

Spania, la munca! Imi spune un batran ratacit din partea locului). Si

bineinteles, presarat cu aceleasi afise electorale: din doi in doi stalpi, pana

in poarta la prietenii mei din Lepsa, ne insotea Adi Ticau. Zambind asa cum

credeam ca numai eu stiu sa zambesc. Inarmat cu simtul practic dobandit de la

mama si cultivat cu rafinament de societatea canadiana, ma intrebam: cat or fi

costat, frate, afisele astea? Si, mai ales, de ce?

In Lepsa si mai apoi in Poiana Tapului, pe valea Prahovei, am vazut case si vile

asa cum nu cred sa fi vazut nicaieri, vreodata. Vorba unui prieten: patrimoniu

national. Frumos, foarte frumos iar daca sunt insotite si de curatenie, asa ca pe

valea Prahovei, atunci rivalizeaza cu orice alt loc din lume. Pe bune.

Mi-au placut in Romania reclamele, atat cele de la la televizor (Dorele, ia mai

fa ma zzzzzzzzhhhhh) cat si cele din reviste sau de pe strada. La un semafor

fiind, am remarcat o vitrina imensa acoperita cu poze cu pasari de toate

felurile: pelicani, cocostarci, vrabiute, randunele etc. Iar dedesubt

reclama:”Tundem orice fel de pasarica” Genial, trebuie sa recunoasteti. Apropo de

genialitate, cautati pe youtube « fata galbena care rade«…multi dintre noi,

romanii de aici din Canada, il vor aprecia.

M/am intors acasa mai obosit decat plecasem, dar incantat si multumit de

calatorie. Si cu dorinta de a mai visita Europa…

O saptamana buna!

Lucian Vasiliu.

Hamilton, Septembrie 2009

(reeditat Septembrie 2014)

Youtube Link - Fata galbena care rade

Echinoctiu

Cu petale de lumina,

Printre flori si printre gene

Te-am privit adanc…alene…

Si-am stiut ca sunt de vina!

........ 

Pentru ceea ce se-ntampla,

Pentru rujul tau de gura,

Pentru zambete culese

Si parfumul din centura.

Pentru zori simtiti in vene,

Pentru nopti adanci si multe...

Tipetele tale-n mine,

Strigatele mele mute.

........

Si-mpacat cu asteptarea

Lumii intr-o zi senina,

Iti ofer in dar, iubito,

Vremurile ce-or sa vina.

Hamilton, Septembrie 23 2011 – primul minut oficial de toamna

Datorita lui: Carla Ion

Carti

Multumesc pentru nominalizare. Am sa enumar dedesubt cateva din cartile pe care le/am citit si de care imi amintesc si acum cu placere (si pe care le si recitesc din cand in cand):

Micul Print, Antoine de Saint-Exupery

La Medeleni, Ionel Teodoreanu

Fiul Risipitor, Radu Tudoran

Ion, Liviu Rebreanu

Delirul, Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni, Marin Preda

Balanta, Ion Baiesu

Winnetou, Karl May

Dune, Frank Herbert

Foundation series, Isaac Asimov

Idiotul, Dostoievski

Prima provocare: adresata tuturor celor care citesc acum, voua ce v/a placut sa cititi?

A doua provocare: in locul fiecarui citat pe care vrei sa il postezi pe FB, trimite un titlu de carte ca recomandare. 

Hamilton, Septembrie 2014

Poptamas. Tony Poptamas

E plin internetul de citate. Unele mai tembele decat altele –mai ales cele fara autor- iar citatele romanesti, scuzati/mi va rog sinceritatea, sunt de/a dreptul idioate.

Intre toti, exceleaza unul, Poptamas. Tony Poptamas. Citate mai zemoase ca ale lui nu am vazut. Jenante, sincronizate cu numele. Mai pune si un fundal cu un rasarit de soare sau o fata cu priviri adanci si gata, cadem de/anpicioarele de emotie.

Cu ultimele puteri, mai ales femeile –dar si unii barbati- sufla citatele lui in FB ca intr/o goarna magica care inunda conturile cu postari din categoria “iarna nu/i ca vara”….wow, cat de profund…

Unii pari prinsi in mrejele escrocului sentimental ca in mijlocul nisipurilor miscatoare…Imi si imaginez: priviri blajine precum vaca si degetele pe butoane, click, click..bai tare mai e asta..si asta...

Solutie pentru cei ce vor sa scape: se ia o carte din biblioteca (oricare, la nivelul asta) si se citesc minim zece pagini intre doua pahare cu apa. E bine sa aveti un prieten pe aproape pentru monitorizare, in cazul in care shocul e prea mare…

Oameni buni, exista carti pe lumea asta, exista literatura buna si foarte buna scrisa de autori care chiar vor sa spuna ceva si care au si talent pe deasupra. Prostitutia intelectuala e buna, dar in doze mici si controlate, bune doar din cand in cand si doar asha, ca sa intelegem mai bine notiunea de compromis.

Puneti mana pe carti.

Hamilton, Septembrie 2014

Romania

Te/ai simtit vreodata disperat pentru ca esti roman? Pe bune acum, ai simtit vreodata durerea obarsiei!?

Te/ai simtit vreodata sufocat de pledul asta tricolor? Sau Mioritza, ai urat vreodata Mioritza!? Fir/ar mama lor de ciobani, numai la furat le era gandul..iar prostul ala, ala impacat cu soarta, te/ai simtit vreodata in pielea lui!?

Pana si ratia e respectata, procentual vorbind…din trei romani doi fura si unul e resemnat, ca alte optiuni nu pare a avea….

Viclenia asta surda, tupeul ridicat la rang de calitate, politicienii astia emanati parca prin constipatii lungi si dureroase…Valorile astea nationale, te/au strivit vreodata pana la punctul la care te/ai intrebat de ce!?

Ai vrut vreodata sa fii majoritar in grupul tau? Sa faci parte dintr/o natie harnica, cinstita, muncitoare, responsabila, unita, perfectionista si, indraznesc sa spun, intr/adevar desteapta?

Eu unul m/am saturat. De demagogi. De mirci, victori, ioni si traieni…de tot ce suna romaneste…De toata cloaca asta pusa pe capatuit, de ochi vicleni si de priviri ascunse. De strazi imputite precum sufletele oamenilor, de spitale unde cei mai bolnavi sunt doctorii, de scoli unde copii invata sa ishi ascute tupeul...De un mediu in care putinele elemente normale se pierd in décor iar efortul lor se pierde inevitabil precum nisipul dus de vant...

Sunt (doar) o varianta moderna (deviata) a ciobanului moldovean. Eu mi/am luat oile si am plecat. I/am lasat pe hotii aia nenorociti cu ochii in soare. Chiar si asha insa, apartenenta se pare ca ramane. 

Ca o respiratie urata a unuia caruia ii miroase gura: o tii minte pentru intotdeauna..

Vunk - vreau o tara ca afara

Hamilton, Septembrie 2014