Mama Simonei sau tatal lui Carolina?

Aerul dens al arenei, tinut captiv sub trapa inchisa a acoperisului si transmisia HD a finalei pixeleaza imaginea, sugerand cateodata acea impresie de “slow motion”, de anticipare a unor informatii trimise parca, din viitor, la noi in casa.



Dupa o semifinala cu Kerber – pe care eu unul as fi trimis-o in spatiu, pentru ceilalti, sa inteleaga ce pot face umanoizii- Simona joaca finala AO. O bucatica de fata, pare insa sculptata dintr-un aliaj alb-platinat, superior, proaspat iesit de sub polizor si stropit cu apa ca sa se raceasca. Intotdeauna mi s-a parut putin ridicola Simona, taraind racheta aia mare dupa ea, clar supradimensionata pentru proportiile Simonei. Un prieten imi spunea recent ca aceeasi racheta, in mina Serenei pare o maciuca, a lui Wosniaki de exemplu pare exact ceea ce este iar in mana Simonei aduce mai degraba cu un instrument musical. Simona, cu racheta in mana, imi aminteste de Yo Yo Ma si violoncelul lui: Prezenta surprinzatoare si neasteptata, odata intrata pe scena, dar, oh dar ce performanta pana la final!



Prin setul trei mi-am dat seama ca, dintr-un anumit punct de vedere si cel putin pentru mine unul si pentru valorile pe care eu le caut in cineva, oricine, Simona nu mai trebuie sa castige nimic. Pentru ca Simona pare a fi inteles sa nu ii mai asculte pe cei din jur – dealtfel bine intentionati- care ii spuneau ca a facut deja prea mult. Ca e deja numarul doi in lume. Ca sa o lase mai incet si sa nu plece urechea la chibitii nemultumiti de insuccesele ei. Simona pare in sfarsit a fi inteles de la Wiliams, Davis sau Kerber ca, in orice domeniu de activitate, nu exista nimic decat locul unu. Ca spectator, atata timp cat privesc tenisul –sau orice altceva- si vad dorinta de a invinge si mentalitatea de a nu precupeti nici un efort, eu unul nu mai am nevoie de nimic altceva. Rezultatele sunt efectele firesti, conditionate doar de timp, a unei astfel de mentalitati.



Adevarata revelatie a acestei finale aveam sa o traiesc insa tot in ultimul set. Pauza intre ghemuri. Televiziunea insista pe fetele celor din loja Simonei iar noi romanii – cine altcineva in afara noastra!? – citim clar pe buze cuvintele parintelui, ingrijorat dar in acelasi timp fantana cu apa vie, drogul romanesc care nu va fi niciodata pe listele de anabolizante ale federatiei: “Hai, mama, hai!”



…



Septembrie 1999. Aeroportul Otopeni. Cu biletul in mina, stau la granita romaneasca, gata sa plec in Canada dar deloc hotarat sa ma despart de ai mei. Sunt cu ochii pironiti pe maica-mea. “Hai, mama, hai”, imi face maica-mea semn cu mana, de la distanta. Pierdeam avionul. Aveam insa, imbarbatat fiind de cuvintele ei, sa gasesc greul, lungul dar atat de frumosul drum catre “grand slemul” vietii mele.



Lucian Vasiliu



Burlington, ON



Januarie 28, 2018.