Found in translation

Dusul, evident, nu e facut pentru dealde mine. La cei 1,83m ai mei nu reprezint standardul, aici. Ma cracanez, deci, aplecandu-ma sa ma pot spala si pe cap.

Cam toata calatoria avea sa fie asa: eforturi pentru adaptare. Japonia, super civilizata, a invatat timp de secole cum sa practicizeze totul, cum sa maximizeze rezultatul unui efort depus. Oricare. Am ajuns acolo seara. Toata lumea este super politicoasa, se tot inclina si iti multumesc cu fiecare ocazie, pana si pe afise: o companie de constructii ingradise un colt de strada aflat in amenajare, afisele toate aveau un muncitor care se inclina respectuos, multumindu-ne anticipat pentru intelegere. “Arigatō gozaimasu”


Strazile, impecabile, miroseau a sampon. Fiecare colt era folosit, cladirile curate si cu stil, japonezilor le plac asimetriile, probabil un gust estetic cultivat impreunat cu dorinta de a iesi din tipar, cu aceasta ocazie.

Totul e calculat. Metroul, autobuzele, toate ajungeau si plecau cu o precizie minutara, in conditiile in care traficul, greu, parea necontrolat. Metroul cel putin era desprins din filmele SF. Fiecare usa de vagon avea doua monitoare electronice care afisau constant informatii despre calatorie, urmatoarea statie, linia aferenta, unde poti schimba sau nu conexiunile, unde sunt pozitionate scarile si iesirile urmatoarei statii, cate vagoane are trenul, in care din ele esti tu, pe ce parte si la care dintre cele patru usi etc. (Am facut un calcul sumar, un tren avea 11 vagoane, fiecare cu cate patru usi, pe ambele parti, fiecare cu cate doua monitoare, asta inseamna 176 monitoare pentru fiecare garnitura.

Tokyo este un oras imens, unde atat centrele orasului cat si cartierele marginase sunt la fel: curate, moderne, atractive, aglomerate. Greater Tokyo Area este zona metropolitana cu cea mai mare populatie din lume, aproximativ 37 de milioane.

... ...

Suntem impinsi din spate de o societate furibund grabita. Ne manam singuri si unii pe altii cu cantitatea lucrurilor multe si fara calitate. Nu avem timp sa aprofundam, unii-multi- nu au timp nici macar sa realizeze ca nu au timp pentru aprofundare.

Atentia la detalii si perfectionismul japonezilor mi-au incalzit stomacul, m-au facut sa ma simt bine si normal, eu, cel acuzat de obsesii compulsive. Am invatat acolo ca rabdarea da roade, nebanuite-neintelese, neapreciate- atunci cand nu stii decat sa te grabesti. Intuite doar, de mine, atunci cand ma strecor prin graba celor din jur si incetinesc. Am invatat acolo ca perfectionismul nu este o boala ci perfectibil.

In Japonia a vorbi nu prea mai e la moda. A asculta a devenit insa o arta. Kon'nichiwa, Nihon!

Lucian Vasiliu
21 December 2015, Saturday night


Air Canada 006 Tokyo-Haneda to Toronto Pearson

Tranzitia



Mi/a ramas infipta in cap si pe retina imaginea unuia ciuvica care, invitat fiind la latrina trei (stiu, a fost vina mea, m-am uitat odata la ei ca prostu’, fortat de imprejurari), ciuvica asta deci se intreba cu gura lui turtita -la fel precum si judecata- ce tranzitie asteapta occidentul de la noi...

... ...

Mama avea cancer. Intr-o zi, inevitabil, am chemat salvarea pentru internare. M-am trezit, dupa vreo jumatate de ora (spitalul era cam la zece minute de mers pe jos), la usa cu soferul.

“Pai numai tu?” l-am intrebat (eram deja pe vremea aceea de sapte ani in Canada, vorbeam deja cu oamenii exact la fel precum ii si consideram, adica de la egal la egal). Spatele i s-a indreptat dintr-o data, privirea s-a otelit a dispret/sila/superioritate (stii privirea aia romaneasca, mitocaneasca, a functionarului care te are la mana): “Asistenta nu cara!” de unde am dedus ca jos la masina astepta doar asistenta. “Si targa? Sunt trei etaje, cum o ducem jos pe mama?” Cuvantul “mama” l-a inmuiat putin, a catadicsit sa imi dea detalii: ”Nu incape targa la blocurile astea (ma gandeam ce blocuri, ca sunt la fel ca oriunde altundeva fusesem prin Romania, si targa si blocurile erau romanesti, de ce sa nu incape targa!?), o ducem cu patura. “Noi doi!?” “Cheama vreo doi vecini”, mi-a dat solutia imbunat de-a binelea nu neaparat de ridicolul situatiei ci, cred, de felul in care reactionam eu, precum aterizat din cer (literalmente).

... ...

Mama avea mainile in poala, peste buzunarele halatului in care tinea cu grija banii (Relutu sa nu uiti te rog banii, trebuie sa dau si la salvare ceva sa nu ma lase pe acolo pe holuri aiurea sa astept cine stie cat).

Mama avea ochelari si demnitate. De unde mama masii mai avea demnitate!? Patru oameni grotesti o carau cu patura jos la salvare, dansand macabru, pe un ritm impus de trepte, balustrade si becuri chioare.

Intr/un tarziu, am ajuns. Eu ma uitam in ochii mamei ( e totul bine, iti mai trebuie ceva?). Vecinii mei se uitau in pamant. Soferul si asistenta parca aveau privirile lipite de buzunarele halatului mamei.

Si asta, era doar inceputul...

Lucian Vasiliu

28 Noiembrie 2015

Air Canada AC 846 Toronto – Munchen



PS: Fira-i tu al dracului sa fii ciuvica cu neamu’ tau cu tot..

Raul




Vrei, cateodata, sa fii rau? Hai ca stiu ca vrei. Macar asa, in tine...sau, daca chiar nu exteriorizezi, macar sa expandezi, sa-ti prelungesti interiorul cu inca vreo trei metri cubi?

Uite, am eu o solutie: urca in masina, mergi pe autostrada, viteza si boxele la maxim si asculta melodia urmatoare.


https://www.youtube.com/watch?v=I-yc10V8hB4

Fetele superbe (mai ales bruneta cu tricoul despicat pana la buric, wow!), versurile pe masura, ritmul bestial, desi deloc din categoria muzicii pe care o ascult de obicei. Trei minute de dezmat, esti rau bai, esti rau tare! Rupi! Scoti din tine precum o flegma izbavitoare toate pornirile instinctuale, te manifesti bai adica, fara autocenzura (politically correctness) de zi cu zi. Faci ce vrei tu, bai, fara sabloane, etaloane, masura!

Daca mai ai timp si nu esti inca gol dai repeat. Scoti tot puroiul din tine, daca tot ai spart capusa.

Dupa care parchezi frumos masina si mergi in drumul tau. Eu de exemplu sunt afacerist pentru o multinationala. Nu fur, nu mint si ma spetesc muncind 24/7/365 pentru ca taxele mele sa creeze infrastructura care printre altele ofera autostrazi si SUV/uri cu boxe super tari si Bluetooth si smartphone/uri pe care daca le cuplez cu masina pot sa ascult/vad pe YouTube melodii din astea care ma lasa sa fiu eu.

Din cand in cand...

Lucian Vasiliu



Oakville, 19 Noiembrie 2015

The cone of shame



De azi MAX nu mai are oua. Are in schimb un microcip intre omoplați, ultima technologie din sistemul de "pet care" din dezvoltata Canada. Cică asa ar fi cel mai bine.

Operația a fost un succes, Max s-a comportat excelent " he is up and running already" mi-a spus la telefon pe un ton voit optimist cea mai nesuferită asistenta din spital. "You can come and pick him up at any time" a continuat vesel nesuferita.

....

Vădit in dureri, Max a sărit de cum m-a văzut. Sa ma lingă, sa se gudure, sa ma facă sa ma simt bine.



Acasa tot la fel. Daca am chef sa ma joc e la datorie, schiauna din cand in cand dar foarte încet; ori este cel mai brav cățel din lume ori o face, din nou, pentru mine.

Are si medicamente, "pain killer", pentru următoarele trei zile.



Daca nu s-ar juca acum cu mine, as spune ca azi e una din zilele alea urate din viata mea. Si crede-ma, știu ce e aia viata.





Săracu' Max...

Lucian Vasiliu

Burlington

Noiembrie 16, 2015

Focul

(Scrisoare deschisa catre Radu Banciu)



Se stinge focul, Radule...



Printr/o asezare intr/adevar nerepetabila de stele si astrii, duminica m/am uitat la antena trei in direct....

Imi venea sa rup laptopul in doua. Sa urlu de furie sa fiu auzit pana in Romania. Cativa tineri din strada, cu vocile tocite de atata strigat si cu mintile tulburi de atatea cate se intampla, erau incoltiti de desteptii postului.

Intrebari grele, foarte grele, la care ei clar nu aveau raspunsuri, indraznesc chiar sa spun nu aveau calitatile necesare sa raspunda. Fiecare raspuns poticnit de/al lor mai punea un zambet in bucuria desantata (si foarte prost mascata) a “obisnuitilor” antenei. Da bai, oamenii strazii nu sunt destepti nici macar cat voi. Da bai gadea, iar ai facut audienta. Da bai Chirieac, unul singur e la fel de bun ca tine la finante si asta e de pe vremea lui Ceausescu si nu din sala. Da bai prostule de badea, oamenii strazii nu au tupeul tau sa vorbeasca mult ca tine, doar la fel de agramat.

....

Totul e atat de simplu bai ciuvica: asa cum iti e tie greata de basisti de ai ramas cu gura deschisa ca un sertar de mobila moderna eco, lung si ingust, dar care tot scartaie cand il deschizi, tot la fel deci ne e noua greata de TOTI. De TOTI mah desteptule, ce nu intelegi? Trebuie sa stiu eu cati parlamentari si cate camere are nevoie parlamentul ca sa functioneze, ca sa pot sa ma plang de coruptie!? Trebuie sa nu ma irit de spaga ceruta de doctor sau de pompier pentru ca nu inteleg finantele!? Trebuie sa ii inghit mafiei politice toate hachitile si nepotismul pentru ca ei sunt mai destepti ca mine!?

Postul asta de televiziune de tot rahatul pune un umar solid la confiscarea mesajului strazii. Si nu sunt singurii care, precum sacalii, asteapta prada sa cada.

Am citit ca pompierii, odata ajunsi la colectiv, nu prea au avut ce face. Dupa ce a devorat tavanul si buretele, focul s/a stins singur.

Tot asa, singur, se stinge si focul din inimile noastre Radule...

Lucian Vasiliu



Oakville, 9 Noiembrie 2015.

Papadiile

Soarele isi ascute dintii de linia orasului. Zgarie-norii din centrul Toronto-ului umbresc pe alocuri strada, animata de oameni ce aduna ultimele firimituri de caldura. Vin din suburbii si merg catre consulatul romanesc din Toronto. Strecor SUV-ul printre benzi, alte masini si tramvaie cu ambitia celui care, venind de la tara, se vrea egalul oraseanului. La semafoare admir genunchii frumosi ai fetelor pe tocuri, fustele scurte si pasii lor apasati si grabiti de hotararea omului care stie ce vrea.

Ma simt ca intre doua lumi. Imi e bine aici, in Toronto, imi place orasul asta modern si viata de aici mi se potriveste manusa. Impartasesc fericit bucuriile cu prietenii iar greutatile mi se par relativ usor de trecut. Totul e bine dar cateodata, nejustificat, oftez. Cam asa cum oftez acum, indreptandu/ma spre consulatul romanesc. Merg sa ii strig, in tacere, pe cei 41 din colectiv, sa le arat ca inca mai stiu limba romana.

...

La consulat e doar o mana de oameni. Multe femei, copii, oameni in varsta. Barbati, asa ca mine, doar cativa. Se aprind lumanari, se afiseaza cateva drapele si pancarte, unele chiar reusite. Se fac poze si se canta imnul. Apare si consulul care se simte dator sa preia cuvantul. Ma intorc respectuos cu spatele si stau asa in protest pana termina. Dupa mine, e unul dintre cei responsabili de Colectiv, vinovati pana in prasele.

Vinovat sunt si eu, imi spun. Pentru ca nu mi/am convins nici un prieten (si stii cat de multi am!?) sa vina cu mine. Prietenii mei sunt toti oameni care au muncit mult si greu sa ajunga aici, iar acum sunt foarte ocupati sa fie fericiti. Atunci cand gasesti fericirea, trebuie sa tii strans de ea, daca stii ce vrei. Si nu e un obiectiv usor de realizat.

... ...

Am tinut cu totii un moment de reculegere. Nu stiu ceilalti ce au facut, dar eu am strigat, am urlat in mine la cei 41 din colectiv: “Baaaaaai! Ce mai faceti? Cum a fost in club? Cum a fost muzica, buna? Dar Bucurestiul cum mai e? Dar tara!? Nu le/am mai vazut de anul trecut... Vedeti ca maica/mea si taica/miu sunt si ei acolo cu voi, sunt ingeri din cate stiu eu si poate va pot ajuta cu ceva, sunt niste oameni tare cumsecade. Aveti grija de voi, bai...”

Vinovat sunt si eu. Pentru ca nu mi/am convins nici un prieten sa vina cu mine. Papadii, dansand purtate de vant si fericire.



Lucian Vasiliu

Burlington,



Noiembrie 7, 2015.

Dupa fiecare postare neagra la adresa Romaniei am mustrari de constiinta. Ma intreb daca nu cumva am exagerat, daca patosul meu in a combate si a arata cu degetul e nesanatos. Ma intreb daca nu cumva mi s/a terminat butelia cu oxigen optimistic si m/am acrit deja de viata.

De fiecare data insa remuscarile tin putin, pana cand in tara aia se mai intampla inca o grozavie. Una mai mare decat alta.

Dupa episodul “groapa” am crezut ca am atins cel mai mare nivel de prostie posibil, ca si tara. Din pacate au trebuit sa moara 31 de nevinovati intr/un club ca sa inteleg ca nivelul de idiotime in tara aia este nebanuit de mare. Infricosator de mare.

Am citit tone de articole si vazut numeroase emisiuni de dezbatere, pur si simplu sunt inghetat la nivel atomic de prostia pe banda rulanta care se scurge catre noi pe cale media. Am vazut disperare, frica, teroare, dezorganizare, neputinta, scuze, furie, lamentare, oportunism, furtaciune, spaga, viclenie. De la un presedinte impotent care se grabeste sa faca eroi nationali in lipsa de altceva (de parca incalzeste asta pe cineva) pana la posturi de televiziune gretoase care fac audienta cu arsii. De la cadavre fumegande pana la eroi –Tarzan pe FB, am vazut de toate.

( Cel mai mult m/a enervat un medic care se lamenta descriind isteric cum a salvat el, spagarul, arsii. Pai, spagar sau nu, nu asta trebuia mah sa faci, ca medic, in pula mea!?)

Mai putin vina. Nu am vazut vina. Nu am vazut deloc recunoastere, umilinta, barbatie, asumare, logica, invatare, normalitate, vinovati. Nu am vazut nimic din ce ar putea preveni (maine!?) inca un dezastru colectiv. Cea mai avansata forma de exprimare a fost lamentarea.

O tara de victime, toti nevinovati.

Cum bine zicea odata Adi Despot, solist la Vita de Vie (si el fript la Colectiv): “Mergeti bai in pula mea de prosti!”

Lucian Vasiliu

Burlington

Noiembrie 02, 2015

Tara si groapa



Citesc si ma crucesc: ”Un motociclist care deschidea o coloana oficiala a cazut intr/o groapa si a murit”.

Ma frec la ochi si mai citesc o data: “Un motociclist care deschidea o coloana oficiala a cazut intr/o groapa si a murit”. Se intampla in Bucuresti, pe bulevardul Stirbei Voda.

Verific data. E de azi.

“Fuck me!”, imi spun. Eu (inca) sunt roman, subconstientul insa s/a canadienizat, vorbeste cu mine in engleza.

Ma uit tamp la pagina web de parca vad computerul pentru prima data. Cu un rictus amar pe fata si colturile gurii cazute deja a dispret, citesc tot articolul. Masinatiuni politice, minciuni, mocirla, fanfaronada, prostie. Si in groapa, si in afara ei. O societate malformata, plina de carii precum gura unui fumator fara asigurare medicala.

Dragi prieteni, astia care ma combateti cand critic Romania: suntem varza! Vai de mama noastra, cacati cu ochi si buric, ne bagam noi pe noi in seama ca altfel nu ar sti nimeni de noi. Cum se naste cate unul defect printre noi cum fuge, rejectat de cancerul asta de tara care nu vrea si celule sanatoase printre putregaiuri.

50 de ani de comunism au tembelit tara pana la punctul la care irealul, monstruozitatea si barbarismul tin capurile de afis.

Daca as fi avut talentul negru al lui Kafka, as fi invitat tinerii romani sa se sinucida sincron, in gropile tarii, marsaluind victorios spre inainte precum scolarii din zidul lui Pink Floyd.

Pana sa fie simbolic acoperita cu nisip, peste noapte, groapa de pe Stirbei Voda a mai tocat un vis.

Romania insa, aceasta masina monumentala de tocat vise pe banda rulanta, pe asta cine o acopera? Si cu ce?

Lucian Vasiliu



Burlington, 24 octombrie 2015.

Radacini



Octombrie este o luna bizara, precum elefantii. Imi pare cea mai mare luna a anului, dar si cea mai fragila. Frunzele astea galbene care inunda strazile sunt mai putine decat amintirile ce ma inunda in octombrie.

Pe masura ce imi amintesc mai multe pe atat pare a se face si ziua mai frumoasa, ca o conspiratie universala ce vrea sa rasplateasca rascolirea asta ambitioasa a timpului.

Imi amintesc romaneste calatorind in viitor: urmeaza in Noiembrie sa ajung in tara, dupa o oprire in Germania. Vad deja zborul Munchen-Iasi, desi va fi inaugurat doar pe 25 octombrie. Vad si Iasi-ul, vizitat doar o data si cu foarte mult timp in urma. Vad si soseaua europeana E 85 pe care numai in patru ore ajungi la Galati, drumul e dunga, imi spun prietenii.

La Galati am sa ii vad pe ai mei, din pacate doar eu pe ei nu si ei pe mine. Am sa imi vad prietenii si Dunarea. Sfiosul din mine o sa innebuneasca de placere la Galati. Asa, pur si simplu. Sfiosul din mine e femeie, nu gandeste logic, doar simte. Se pisa pe el de fericire cand vede silueta combinatului asa precum un caine mai simtitor cand isi vede stapanul. Femeia din mine iubeste orasul asta precum iubesc femeile din romanele de dragoste, adica neconditionat.

Radacini adanci, din care imi trag seva sa dobor ce lume vreau dar care, in acelasi timp, ma tin legat de pamantul asta printr-o identitate de necontestat. Perceputa, cateodata, ca pe o stea in frunte. Altadata, de cele mai multe ori, ca pe o stigma.

... ...

Am primit foarte multe urari azi, de ziua mea. Va multumesc tuturor, marturisesc ca va folosesc- materialist- urarile si/mi incarc cu ele bateriile pana la urmatorul octombrie sapte.

Si apoi pana la urmatorul. Si tot asa.

Lucian Vasiliu



Burlington, sapte octombrie 2015.

Choices



Background: there is elections time coming to Canada in October, we are right in the middle of election campaign. I’ve just picked up Niki from school and we are driving back home. Commercials are running on the radio.

Niki: “I would never elect that guy. Who would do that!?”

Me, trying to be in the conversation but actually not there:”What guy?”

Niki: “Trudeau. Justin Trudeau” (I realize commercial was about the liberals..)

Me, kind of shocked and really interested now (Niki is 10 year old):”Why?”

Niki:”Well, he said he will get money from reach people. The more money you have, the more money he will take from you. How stupid is this? Say for example you won the lottery, he will take basically all the money from you, you didn’t won anything basically.”

Me, can’t believe having this conversation:”Who are you going to vote for?”

Niki:” Stephen Harper. He has a plan. He wants the economy to give 300 million dollar to poor people for their needs. This is smart. I am still studying, but I will vote with him, I believe.”

Still in awe, I am learning from Niki that school will organize a vote simulator exercise, all the kids will vote for their candidates, not before studying about them and short debating their findings.

We reach home.

Niki, throwing away his backpack, grabbing Max (who is equally energized) and rushing out to the backyard:” Are you going to vote this year? “



This year, I will.



Lucian Vasiliu



Burlington, September 28, 2015.

BOX


Dupa ce l/am lasat pe Max singur, investind o tona de incredere in el si dandu/ne si noua o sansa pentru relaxare, am plecat aseara la film, in Toronto, impreuna cu prietenii nostri.

Am vazut, in cadrul TIFF/ului, Box, in regia lui Florin Serban, cel care a realizat si mai celebrul “Eu daca vreau sa fluier, fluier”

Toronto International Film Festival a implinit anul asta 40 de ani de cand a inceput, mai mult in joaca, sa ruleze si sa promoveze filme bune. Acum este al doilea cel mai recunoscut festival de filme din lume, dupa Cannes. In 2015 vor rula mai mult de 350 de filme in total, dintre care 4 romanesti.

Cu biletele vandute toate, sala era plina de lume buna si tanara, cam jumatate din ei romani dupa aprecierea mea, filmul fiind unul romanesc. Cu totul alte fete decat romanii vazuti la Rogers Cup la meciurile Simonei, de exemplu, de unde am tras concluzia ca ori suntem mult mai multi romani decat credeam eu in Toronto ori cui ii place sportul nu ii place si filmul si invers. Noi, carora ne place si sportul si filmul (amandoua de calitate :) ), suntem evident niste exceptii.

In asteptarea filmului am inceput deci sa macinam subiecte, mai intai in soapta si fara adjectivele picante specifice dulcelui grai romanesc (“ne aud astia bai si inteleg totul”), la urma insa vocali si galagiosi ca de obicei, ca doar nu incepuse inca filmul si familiarizati deja cu audienta.

Box e un film bun, cum de altfel ma si asteptam. In ciuda cadrelor lungi (cam prea lungi, cateodata), specific cinematografiei europene, misterul si suspansul au fost intretinute totusi bine de un regizor bun, care a ales sa atinga doar tangential subiectele deja clasice romanesti (mizeria, saracia, vulgaritatea, sexul, barbarismul) si a atacat cu curaj o tema populara in lumea deschisa si nonconformista in care traim azi: iubirea dintre o femeie matura si un adolescent.

Nu vreau sa va stric placerea filmului decat cu o invitatie (un film care merita vazut) si doua concluzii simpliste, mai mult observatii pasive care in nici un caz nu vor divulga secretele filmului:

- unu, toate filmele romanesti si toti regizorii romanesti insista sa prinda un cadru in care eroul/eroii principal/principali mananca: zgomotul tacamului, mimica fetei, gestul dusului lingurii la gura, sorbitul sunt toate prezentate cu zoom maxim, aproape ca un ritual. As fi foarte interesat sa aud o explicatie, sigur exista una dincolo de coincidenta.

-si doi, extrapoland stilul Hollywoodian pana la limite greu de crezut ca exista, filmele romanesti se termina exact atunci cand te astepti sa inceapa.



Lucian Vasiliu

Toronto, Septembrie 20, 215



PS Max a fost OK. Ne/a certat putin ca l/am lasat singur dar demonstreaza deja ca e un caine foarte iertator.

Cand ti/e dor, striga.

(Sau, in engleza, “Pitch Black”)



Ghiozdanul patratos si burdusit precum o papornita taraneasca atarna greoi in mana stanga iar toarta lui de piele tocita imi taie degetele firave de copil, adunate intr/un pumn si acoperite de o transpiratie rece, de frica.

In mana dreapta strang, cu aceleasi degete transpirate, cheia. Potrivita exact pe pozitia de deschis yala. Corpul usor aplecat spre dreapta, balustrada scarilor e prinsa intre poalele hainei groase de iarna si cotul mainii drepte.

Urc scarile etajelor privind in jos, spre lumina si imi blestem vecinii, pe fiecare in parte atunci cand trec prin dreptul usii fiecaruia. Unul nu a pus o lumanare azi, niste zgarciti nenorociti cu totii!

De obicei nu imi injur vecinii, sunt chiar politicos si foarte prietenos cu ei, la fel si ei cu mine, copil bun. Acum o fac ca sa imi tin mintea ocupata, urcand scarile. Altfel iar vad stele si monstrii, care deabia asteapta sa ma inhate, in tentativa mea zilnica de a ajuge la ultima usa a etajului trei a unui bloc din Micro 19. Bloc in care comunistii iar au stins lumina, ca sa putem plati datoriile externe.

“Bine macar ca nu stam la patru”, ma gandesc in timp ce mana si cheia imi tremura orbecaind in jurul yalei.(cand te uiti la ea pe lumina yala e zgariata pe toata partile, zici ca e o vechitura luata din talcioc si nu adusa de mama de la rusi, nou-nouta, invelita intr/o hartie ceruita si uleioasa de culoarea bronzului)

Usa se deschide apoteotic si ma strecor iute in casa, la fel de iute trag usa dupa mine sa nu scape vreun monstru inauntru.

... ...

Of, mirosul ala de acasa. Imi umple si acum narile.Cred ca sunt inzestrat cu un noroc deosebit. Cu foarte putin efort si daca mai inchid si ochii, simt in nari mirosul de acasa. Simt cum mirosea holul si cuierul din hol cu oglinda lui ruginita, covorul rosu de la intrare. Bucataria, sufrageria si cele doua dormitoare, baia. Simt cum mirosea balconul. Simt mirosul bibliotecii si al mobilei de la mine din camera.

Simt cum mirosea tata si diplomatul lui maro.

... ...

Pot sa simt cum mirosea mama si hainele ei, parul si mainile. Si geanta ei mare plina de bunatati cand venea acasa.

Stramta mai e lumea asta. Stramta, rece si rea. Neinspirat construita, si nu folosesc alte cuvinte nu din lipsa de inspiratie ci din rusine de vulgaritate. O gaura neagra, precum casa scarilor blocului meu din Micro 19 cand inchideau comunistii lumina.

De ce? Pentru ca, acum, m/as lupta cu toti monstrii din lume si as urca fericit chiar si pana la etajul zece, sa o mai vad o data pe mama. As urca chiar si fara cheie si as astepta/o acolo pana ar veni de la servici, in jurul orei cinci.

Si as aprinde, degeaba, si o lumanare.

Lucian Vasiliu



Burlington, 11 Septembrie 2015.

H. A., I. dinamo



Steaua, (inca) un brand romanesc -as spune eu- de success (desi parerea e discutabila), se duce de rapa incet dar sigur, precum Daud, servitorul mai celebrului Lawrence al Arabiei, in nisipurile miscatoare.

Incompententa si amatorismul celor ce o inconjoara, lacomia si paroxismul avar al personajelor care chipurile investesc in fotbal, barbarismul si vulgaritatea specifica Romaniei comuniste si post comuniste, toate la un loc au definitivat inca o realizare din categoria “dupa noi, potopul”

Precum Rapidul lui copos, Craiova lui mititelu, Timisoara lui iancu, dinamo lui borcea, asta ca sa enumar doar cateva din multe altele.

Dorind sa castige timp, mos Costache din Enigma Otiliei isi intretinea balbaiala, ca strategie de aparare contra celor (tuturor) ce vroiau sa il fure. In egala masura, oierul machedon Becali foloseste credinta pe post de balbaiala clerica. Prostii si naivii (am numit aici cam intreaga tara), orbiti de crucile mari ale latifundiarului, il zeifica cu invidie si balele adunandu/se, in barba, din gura usor intredeschisa in admiratie. O mana de oameni doar il intelege dar degeaba. Avertismentele din media sunt plapande, fara pulpa si continut serios inca din nastere si oricum stinse repede de trepadusii din liniile doi si trei care se grabesc sa ne spuna ca omu’ sufera, ca e greu sa investesti in fotbal, ca totul ii este impotriva precum, odata, universul i se impotrivea mesterului Manole iar el, Becali, e doar un samaritean hotarat si modest.

Adevarul e, se pare, unul: sleahta oierului va mulge cat mai e de muls dupa care oaia, cu toata lana tunsa, fara nici un miel, uitandu/se crucis si cu tatele atarnandu/i goale si flasce, va fi data la caini.

Literalmente. Pentru ca - rasul curului - bomboana pe coliva Stelei e pusa de ministrul apararii nationale, unul Dusa. Asta cica e dinamovist. Bei, voi sunteti normali la cap!?

Dusa asta cica vine seara acasa, agata sapca si vestonul militar in cui, slabeste putin cureaua si cravata ca pentru relaxare dupa care, cu o bandana la cap si o tigara in varful gurii joaca ruleta ruseasca precum de Niro in Vanatoare de Cerbi. Doar ca, de fiecare data cand pistolul, dupa cercurile de rigoare, i se opreste nesimtit in fata, Dusa asta, in loc sa isi traga un glont in cap si sa ne faca un bine la toti, mai bate un cui in sicriul Stelei. Adica se mai motiveaza o data sa termine cu echipa asta, in numele fanilor militieni care topaie de bucurie si pregatesc in asteptare coregrafii cu caini si simfonii celebre.

Halucinant oriunde in lume, normal in Romania.

Halucinanta Abureala, Ipocrita dinamo



Lucian Vasiliu

Burlington



4 septembrie 2015

Pribegi, de profesie. Cautam –apologetic- patrie.



Soarele musca din aer precum un peste momeala, adica cu pofta. Vantul si umbra pe alocuri mai repara cate ceva, dar nu multe. In fata mea si dincolo de terenul de joc, mii de fete penduleaza, in sincron, urmarind mingea asta buclucasa, ca intr/un perpetum mobile: stanga, dreapta, stanga, dreapta.

De cele mai multe ori lovitura finala, izbavitoare, smulge un arsenal de zbierete, tipete, rasete, zambete si aplauze din mijlocul unei comunitati care este, iata, vizibil majoritara. Animata de un ideal comun de apartenenta si creionata de rosu, galben si albastru.

Sunt la Aviva Center si o aplaud, zilnic si cam de o saptamana, pe Simona Halep.

Jankovici, Kerber, Radwanska si Erani. Nume diferite, aceeasi istorie. Fata asta parca nu are plamani. Caldura care pe noi ne toropeste ei ii sufla in panze. Noi ii scandam numele cu randul, lucram schimburi la fiecare trei ghemuri, cu pauze izbavitoare si bere rece intre. Ne intoarcem si Simona e tot acolo, castigand ghem dupa ghem. Set dupa set. Meci dupa meci.

Sunt in Toronto de o viata dar nu am vazut niciodata atatia romani la un loc, si am trecut prin multe. Si am un car de prieteni. Si-mo-na e insotita, cadentat si vioi, catre victorii de un grup de nebuni care, intr/un mod evident, vrea sa dovedeasca ceva. Dar ce?

Stiindu/mi inclinatiile mai degraba antiromanesti, un prieten se intreba, retoric, pe fb: ei, cum e cu mandria de a fi roman!? Cele ce urmeaza sunt pareri strict personale, nu le asociez cu nimeni altcineva prezent acolo, pe arena, si sunt pur si simplu doar speculatii. Cred ca sunt adevarate, nu stiu insa cu certitudine ca ar fi asa.

... ...

Eu cred ca demonstratia (motivatia) noastra –inclusiv a Simonei, indraznesc sa spun- este o forma eleganta (disperata!?) de frustrare. Frustrarea de a fi si de a te simti bun, tratat insa rau, in baza apartenentei. Frustrarea de a nu recunoaste ca romanii sunt ceea ce sunt. Frustrarea de a crede ca daca noi, o mana de oameni, suntem mai buni, asa trebuie sa fie toti ai nostrii.

Incapatanarea de a crede intr/un ideal. Refuzul de a recunoaste ca faima noastra nu e buna. Dorinta aproape fanatica de a ne demonstra valoarea. Credinta ca colegul neamt, sarb, polonez, Canadian sau mai stiu eu care ne sunt egali, nu doar asa unu la unu ci ca neam. Ca si comunitate.

... ...

Cautam – apologetic - o patrie pe masura. Canada e frumoasa, ne/o ofera insa pe Bouchard. Iar noi o vrem pe Halep.

Simona, nu vrei cetatenie?

Lucian Vasiliu

Burlington, 16 august 2015.



PS azi Simona joaca finala cu Bencic. Hai Simona!

Semintele, alea negre

Vara lui ‘90. P24 in Regie. Caminul studentesc arata cam o inchisoare mai acatarii. Copacii prafuiti de la intrare ofera o umbra dumnezeiasca, in iadul canicular de afara. O mana de studenti stau ingramaditi calare pe bordura caminului, formand o coada la fereastra uneia dintre camerele de la parter. Se negociaza camere pentru anul care sta sa inceapa.

Noi nu ne stresam. Ni s/a spus ca anul intai sta la etajul patru, doar daca pilele sunt foarte mari e altfel, ceea ce nu e cazul.

Urcam scarile in sir Indian. Camasa e lipita de spate de parca mi/am turnat in cap si nu in gura sticla aia rece de brifcor. Ajutorul (unul dintre ei) de sef de camin e primul, noi il urmam in tacere.

Inauntru e chiar mai mult praf decat afara. Si e si mai cald, pe masura ce urcam. Geamurile chelite de perdele radiaza calorii printre cercevele vechi de lemn crapat si vopsit demult in verde. Simt praful pisat pana in gura iar in timpanele ude de transpiratie imi bubuie pasii nostrii tarsaiti pe trepte. 2, 3, 4 ... e din ce in ce mai cald si eu ma gandesc deja ca iadul trebuie sa fie in cer.

Etajul patru ne intampina cu o pereche de usi de lemn. Inchise, vopsite proaspat in verde dar fara geamuri nici intr/o parte nici in alta. Ajutorul de sef de camin deschide larg una din ele si intra autoritar pe hol. Spatele lui ne cere sa/l urmam. Ma gandesc ca ar fi putut intra usor prin unul din geamurile lipsa, trebuia doar putin ridicat piciorul si gata. Instinctual imi vine sa rad dar totusi nu pot, nu vreau sa ne stric sansele la o camera mai buna asa ca rad singur in mine ca prostu’.

Holul e intunecat dar nu si racoros. Camerele se intind cat vezi cu ochii in stanga, ceva mai putin in dreapta. Pornim spre stanga si in sfarsit deschidem o usa. Vopsita, bineinteles, in verde.

In cateva secunde o vad toata. Nu imi trebuie mult sa realizez ca e cea mai urata camera vazuta vreodata, desi am facut armata. Doi jumate pe patru, peretele din fata e tot un geam de la mijloc in sus. Dincolo se vede doar cerul, coroanele copacilor s/au terminat cam pe la etajul trei, dedesubt. Intr/o parte si in alta a camerei doua mese si doua scaune de lemn cu picioare metalice. Dopurile de cauciuc de la

(-=[p0

\’] caracterele astea le/a scris Porshe, pisica, nu am cum sa le sterg!) capatul picioarelor lipsesc din doua in doua iar lemnul e ciobit serios la unul dintre scaune. Nici spatarele nu arata prea bine.

Intr/o parte doua paturi suprapuse in cealalta parte doar un pat. In stanga cum intri un perete despartitor, in fata lui o chiuveta cu robinetii ruginiti din care picura apa si o oglinda ruginita si ea deasupra. In cealalta parte un dulap cu doua usi.

Ajutorul de sef de camin face inventarul, chipurile pentru noi dar mai mult pentru el, mormaind in barba cu voce tare:” trei paturi – “cec!”, trei saltele – “cec!”doua mese, doua scaune (de ce doua ca noi suntem trei!?), o chiuveta (!?), o oglinda – “cec”!...

Una din usile dulapului are de/a lungul si putin in diagonal o pata urata, neagra, cam cat o lungime de cot. Colegul meu B. isi varsa tot amarul intr/o intrebare: “Da’ cu pata asta ce/i?”

Ajutorul de sef de camin raspunde prompt: “Sperma de negru”

Nu rade nimeni.

Lucian Vasiliu



Dundas, 16 iulie 2015.

Of, Simona



Sincer, credeam ca Simona e mai buna. Nu neaparat la tenis, desi si acolo mai sunt multe de facut. Si nici macar la psihic nu ma refer, desi clar si aici mai are de lucrat. E iritant de vizibila graba ei de a inchide punctele atunci cand nu ii intra mingea, nerabdarea cu care vrea sa iasa mai repede din teren de parca o mana turcii de la spate, in loc sa se puna metodic (ardeleneste!?) pe recuperare. Sunt suparatoare deci atat lipsa ei de profesionalism si in egala masura paradoxala noastra graba cu care o criticam cand nu joaca bine, desi stim ca e totusi e atat de tanara (de unde deci asteptarile atat de inalte!?)

Ce vreau sa spun aici este ca eu credeam mai mult in inteligenta din afara terenului a Simonei. In strategia ei de motivare.

Am citit recent pe wall/ul unui prieten de pe facebook cum ca Simona ar fi recunoscut Romania ca fiind motivatia ei primara. In conditiile in care alte jucatoare de top 10 ar fi nominalizat banii, premiile, castigarea turneelor sau fanii.

Am ramas perplex. Simona a impins tot timpul in fata chestia asta cu patriotismul dar parca acum e prea de tot. La o analiza super simplista a Fed Cup, Simona a avut cele mai multe cereri de participare din tot grupul romanesc de fete dar a fost in acelasi timp si cea care a onorat cele mai putine invitatii.

E ca si cum la intrebarea “ce il motiveaza cel mai mult la scoala”, chiulangiul clasei ar replica “prezenta”. Si ar face asta in aplauzele –exuberante- ale audientei. Sincer, un astfel de scenariu ar fi fost posibil doar pe vremea comunistilor, cu chiulangiul pe postul de fiu al prim secretarului de judet.

Haida de, chiar asa de prosti sa fim!? Chiar atat de vulgara, Simona!?

La felul in care joaca fetele noastre, in scurt timp Simona isi va capata statutul official de rezerva in echipa Romaniei la Fed Cup. Cel deja arvunit voluntar, de ceva timp, de Simona. Adica a cincea roata la caruta

PS Acum cand scriu Serena o bate pe Watson, plecand de la zero la trei in setul final. Serena e motivata de doborarea recordurilor.

Lucian Vasiliu



Dundas, July 3rd 2015.

Boul

Vara torida. Niki e in Romania la bunici. E plecat in misiune cu doua scopuri clare: sa se ingrase pana la toamna si sa invete romaneste. Bine, si Kumon, dar asta este “by default”.

Ma suna pe Skype.

“Dad?”

“Cine e mah cocoshu’ lu’ tata, dandanaua, corcodusha, baragaiu’ lu tata, dadarelu’, castrav..

“Daaaaaaad!!!”

“Da Niki!”

“What is “bou” in Romanian..”

“Well, “bou” is the ox”.

“Ox!?”

“Stii Niki vaca? Animalul adica? Vaca e fata si boul e baiatul”

... ...

“It doesn’t make any sense”

“Why not?”

“De ce Bica a zis la copil Mah boule!”

Eu, hiperventilat: “Care copil!?”

Niki, tipand mai tare ca mine: “He tried to choke me!!!”

“What did you do!?”

“Nothiiiing, I did nothiiiing to him, he jumped on top and he tried to choke me. I called Bica” se precipita Niki la mine. “She came and she said to the kid “Esti un bou mah boule!””

Eu, deabia abtinandu/ma din ras: “Are you good now?”

Niki, alintandu/se: “Yeaaaah, I aaaam, but my neck is red. My eyes were almost popping out. I didn’t cry though. (Niki e ca mine. Exagereaza adica. Eu il cunosc dupa voce)

” How red?”

“Redish..it is kind of pink now...you can barely see anything different...Why did she called him “boule”?”

Well, hm, in Romanian language we call like this mean people, the people doing or saying something bad. We only do that when we are really upset. Bica loves you very much and when she saw what happened she lost control for a bit.”

Niki, in viteza:“Dad I need to go now. Noi acuma mergem sa luam ouale de la gaina. By daaad!”

Nu mai apuc sa zic si eu “bye” si skype/ul se inchide. Niki e bine si in grafic. Invata romaneste pe paine.

Lucian Vasiliu

Stoney Creek, July 2015

Pene aprinse -petale de carte-

Flutura vise, crampeie de fum;

Stomacu/mi intoarce pe dos si/ntr/o parte…

Oare de ce/I asa greu sa fii bun!?



Prieteni din frunze … si tobe sparte.

Zumzete iuti si ghiulele de tun

Versuri si rime rupte de spate.

Oare de ce/i asa greu sa fii bun!?



Frunze din prieteni. Fructe/aromate,

Valuri si veri, verighete sapun…

Inimi de vata. Bate? Nu bate?

Oare de ce/i asa greu sa fii bun!?



Minti indoite de maini incercate.

Maini incercate cu/ndoieli de nebun.

Tavane sparte si/aprinse pe ceruri.

Oare de ce/i asa greu sa fii bun !?



Cuvinte rostite in soapte de tunet

Ploi de margele cazute pe drum-

Carari nevazute inclinate/nainte-

Oare de ce/i asa greu sa fii bun !?



Lasa/l sa spuna oricum pe oricine

Scutura praf, oboseala si scrum.

Privirea aprinsa, barbia/nainte :

De n/ar fi greu oricine/ar fi bun.



Lucian Vasiliu



Stoney Creek June 8th 2015

Mama, tata, Bella si Nero.



Bella era cel mai mare doberman pe care il vazusem vreodata. In mod sigur avea peste 50 de kile, un corp masiv si o talie uriasa, un mers greoi si impiedicat de ma si miram cum putea urca si cobori, in fiecare zi, cate patru etaje.

Intr/una din primele veri de dupa revolutie, vecina de la patru – o femeie tanara si pregatita de orice - a plecat sa caute democratia in Belgia. S/a intors cu un belgian tacut si timid, cu mai multi bani pentru bautura decat inainte si cu Bella.

... ...

Intr/o zi vecina bate la usa noastra si, fara alta introducere dar pe un ton cat se poate de natural, ii spune mamei:” Doamna Vasiliu, am lucruri importante de facut in piata iar Bella ma incurca. V/o las in ingrijire pentru ceva timp” Dupa care trage usa dupa ea si pleaca, singura.

In holul semi-intunecat de la intrare, mama si Bella se uitau una la alta. Bella in sus, mama pe deasupra ochelarilor de citit. Si una si alta sunt foarte ambitioase, atunci cand chiar vor ceva.

Cu o voce (indus) puternica si un deget autoritar ridicat inspre bucatarie, mama decreteaza: “Acolo!” In anticipare, mama deja este multumita de ea insasi, deja se simte victorioasa si animata de ganduri optimiste precum “am crescut eu cu succes si cu autoritate un copil, d’apoi un caine”

Bella se tot uita la ea. Schimbul de priviri e intens si, intr/un sfarsit, catelul se misca. Cu acelasi mers greoi si leganat pleaca exact in directia opusa, intr/o dorinta evidenta de a explora apartamentul. Dezamagita si putin intrigata (descurajata!?) dar cu un puternic simt de conservare, mama pleaca in bucatarie.

Bella face turul sufrageriei, holisorului dintre camere, verifica scurt si cele doua dormitoare, baia si balconul. Taica/miu, la televizor, urmarea nu stiu ce. Asezat pe scaun, coatele sprijinite pe spatarul unui alt scaun tras in fata, barbia sprijinita pe antebratele facute X. Isi pierde interesul pentru TV si urmareste in tacere cainele asta urias care inspecteaza casa. Intr/un final Bella se opreste in fata lui taica/miu si incepe acelasi “staring contest” pe care numai ce il castigase cu maica/mea.

Doar ca tata nu e mama si, dupa cateva secunde cat o vesnicie intelege si cainele diferenta.

“Ham!!”, latra Bella la taica/mi/u, si latratul ei suna precum un tunet intr/o galeata, reverberat de peretii micului apartament precum sunetul, dat la maxim, iesit dintr/o boxa cu basul ieftin.

Tata e precum Sfinxul. Adica nemiscat. Scaunul din fata a devenit scut, privirea si mai fixa. Bella ia drept curaj frica lui tata si mai latra o data. “Ham!!”, si ferestrele vitrinei cu bibelouri zumzaie, intrate in rezonanta.

In sfarsit tata se misca. Cu mana dreapta ajusteaza volumul protezei auditive la “mai incet” dupa care, in sfarsit, deschide si gura: “Gigeeeeel!!” Gigel e mama, care se precipita din bucatarie inapoi in hol, inchide mai intai usa catre sufragerie, dupa care intreaba prin usa:”Ce e?” Miraculos, tata aude (de obicei trebuie sa vorbesti cu el fata in fata, cuvinte clare si raspicate, tata compenseaza ce nu aude cu cititul buzelor; de data asta e cu spatele la mama, usa –cei drept cu geam mare de sticla-inchisa dar el o aude) “Ce vrea asta!?” intreaba taica/miu. “Nu stiu”, zice mama prin usa, l/a lasat vecina cat sta in piata. “Si cat sta!?” intreaba tata. Mama nu stie ce sa spuna si tace.

Tata intelege ca e singur si incearca un zambet.

Bella priveste tot dialogul asteptand o rezolvare. Intelege ca e in control si gandul asta (sau zambetul lui taica/mi/u!?) pare sa o linisteasca. Se intinde cat e de lunga pe covorul din sufragerie si il lasa pe tata sa continue cu televizorul.

... ...

Pana la urma a venit vecina si totul a fost OK.



La cateva luni dupa, ai mei si/au luat primul lor caine. Nero. Un pechinez.



Lucian Vasiliu



Stoney Creek, June 07 2015

Compozitie




Prin nastere, omul este guvernat de cinci principii simpliste: a manca, a bea, a dormi, a caca si a face sex. Restul este doar fandoseala, capatata de unii prin educatie, de altii pur si simplu conjunctural. Primele patru sunt banal de observat, inca de la nou nascuti. Aparent pofta de sex vine (putin) mai tarziu dar ea exista –indiscutabil, dupa mine-, latenta, inca de la bun inceput.

Unii din noi isi pierd pofta de sex pe parcurs, si/o atrofiaza, dar isi canalizeaza energia sexului in alte forme de exprimare –cariere, hobby/uri, preocupari speciale etc-, fenomen ce ne face pe noi, aia normalii, sa parem obsedati.

Nu suntem obsedati, suntem doar mai putin voalati, mai originari, suntem timbrele cu cap de bour, in comparatie cu alea filate.

Cateodata ma intreb daca Dumnezeu a avut optiuni, atunci cand ne/a creat.



Lucian Vasiliu



Cayo Coco, Cuba, May 10 2015

Soare si vant. Mult. Vantul se simte in fiecare secunda, ii simti vuietul si daca esti surd. Pe fata, pe spuma de pe gurile valurilor si in plecaciunile palmierilor, de parca invizibilul Thor se odihneste elegant in culcusul frunzelor, inainte de a isca inca o furtuna. Uite, pe palmierul ala pitic, strivit la pamant, isi odihneste ciocanul lui celebru.

Soarele nu il simti decat seara, cand macini regrete ca nu poti dormi de/a/n picioarelea precum caii. Regretele le simti si a doua zi dimineata, cand cumperi la suprapret izbavitoarea crema protectoare.

Venind din Canada si beneficiind (ca si roman get beget) de aceasta mare slabiciune (sau calitate!?) care este uitarea, Cuba este o alta lume.

Carlos, soferul de taxi si ghidul nostru, arvunit pentru o zi sa ne arate imprejurimile, imi spune cu o mandrie deloc ascunsa de ochelarii adanci de soare: “este es el autentica Cuba, con la vida real de cubanos”. Serviciile lui Carlos au costat 12 cuc de persoana. A propos, un cuc (pesos convertibil) este cam 1.20 CAD, adica mai puternic decat dolarul canadian, putin dezamagitor considerand ca acum nici trei ani erau unu la unu.

Carlos inchiriaza taxiul de la stat, el castiga intre 12-15 cuc pe luna, plus bacsisul. Bacsisul se imparte, cu religiozitate, intre toti cei care asigura serviciile, la fel ca si in hoteluri. In comparatie cu veniturile lor lunare, bacsisul pare piperat dar realitatea este ca in spatele catorva care interfateaza cu clientii este o armata de oameni, toti cu zambetul pe buze. Zambetul e gratis, la fel si calitatea si bunatatea oamenilor, oferite fie ca dai sau nu bacsisul. Ah, si inca o chestie: in Cuba te simti bine cand dai bacsis, total diferit de ce simti in Romania, poate pentru ca aici in Cuba bacsisul il dai pentru ca vrei nu pentru ca esti obligat. Poate pentru ca aici in Cuba simti ca oamenii chiar il merita, nu il revendica.

Un doctor castiga cam 40 cuc pe luna si nu cere niciodata bacsis, din cate imi explica Carlos (aviz amatorilor). Un angajat in hoteluri castiga cam 12-15 cuc pe luna plus bacsisul. Un fermier castiga cam 10-12 cuc pe luna. Cucul (pesos convertibil) este o moneda de schimb care se foloseste numai cu turistii, cubanezii nu o pot folosi niciunde, ei folosesc pesosul cubanez. De aceea toti cucii trebuie schimbati la niste oficii speciale, de unde statul isi ia o taxa de schimb. In afara de turism, in Cayo Coco nu exista nici o alta forma de industrie, cu exceptia unor ferme mici care asigura consumul local.

“Carlos, porque eso Cuba cerrado por ciudadanos americanos?” Carlos, imi explica, sfatos si aproape parinteste: “violencia, drogas y la prostitution”. Pofteste si contrazice/l!

Am invatat din Cuba si de la cubanezi despre omenie, bunatate, simplitate si onestitate. Am invatat despre saracie si despre cum o masina din anii ’50 sau ’70, fie ca e Buick sau Dacie, poate fi folosita la infinit iar cuvantul magic este “a repara”, despre cum oamenii pot trai o viata fara aer conditionat, televizoare, xbox sau internet dar cu ferestre deschise catre lume si cu carti pe noptiera. Am re(invatat) despre un regim abuziv si despre oameni naivi care, in bunatatea lor, inca ofera credit sistemului. Am invatat ca, in disperare, naivitatea (voit) dobandita este o forma de manifestare a auto-conservarii.

“Gracias Senor, es muy apreciada!” ii spun lui Carlos la despartire. “It is my pleasure, senor”, imi raspunde Carlos, cu mana odihnita sugestiv pe piept, si, printre accentul lui greu si bolovanos, simt ca urarea chiar vine din adancul inimii.

Am invatat si din resort cateva lucruri.

Alexandro este tuciuriu la fata si are un zambet latit permanent intre urechi. Alexandro e chelnerul care ne serveste de obicei la masa si deja suntem prieteni la catarama. “High five”, “low five” sau “fist touch”, de fiecare data cand ne intalnim. Nelipsitul pesos de fiecare data la plecare. Intr/o zi Alexandro imi arata o masa vecina: “II vezi pe aia!?” Imi sta pe limba sa spun: “oh da, romani de/ai mei, i/am descoperit si eu ieri in bar, vorbind romaneste!. Nu apuc insa sa zic nimic, Alexandro mi/o ia inainte: “Mananca aia de rup, todos los dias, dos horas!`Isi insoteste cuvintele cu gesturi edificatorii (o mana la burta si una la gura, miscata spasmodic in stil italienesc), sa fie sigur ca inteleg cat de mult mananca aia. Nu am mai spus nimic, am ras condescendent impreuna cu Alexandro de romanii mancaciosi..Strike one...

... ...

Acum doua nopti, pe la patru noaptea, zgomote si galagie in hol. Discutii interminabile, rasete, hahaieli. Trezit din somn, trag cu urechea la dialog dar nu inteleg nimic, decat ca sunt vreo patru cinci voci, baieti si fete amestecate. Dupa vreo zece minute de vanzoleala si injuraturi printre dinti, cand pe o parte cand pe alta, decid sa ma duc la ei. Ma apropii de usa si, inainte de a o deschide, mai trag odata cu urechea. Intepenesc cu mana pe clanta, timp in care cuvintele capata sens si ma lovesc in fata ca varful unui prosop ud, folosit pe post de bici:``cu doua mii de pesos cumperi tot ce vrei!``cumperi un cacat`` rasete si hahaieli, in timp ce eu inca mai compilez ca dialogul se poarta in romaneste..A fost pentru a doua oara, in ultimele trei zile, cand am ales sa nu imi divulg identitatea...Strike two...

... ...

Resortul are vreo trei piscine, uriase, inconjurate de sezlonguri. Unele – cele mai multe – sunt la soare, altele – mai putine si deci mai cautate – sub umbrele. Sunt unul dintre cei care cauta umbra cu ardoare, ars de prea multe ori atat la propriu cat si la figurat.

Trei zile am incercat fara succes sa prind un loc la umbra. M/am trezit si la sapte dimineata, doar ca sa descopar aceleasi sezlonguri “rezervate” cu cate un prosop aruncat pe ele. Partea cea mai enervanta este ca, de multe ori, sezlongurile sunt goale ore intregi, in asteptarea stapanilor.

La noapte la patru imi pun ceasul sa sune. Daca iar ma trezesc romanii, si mai bine. Imi iau slapii, un suc, si merg sa strang toate prosoapele de pe scaune. Un cadou romanesc si o mostra de drepturi egale pentru tot resortul, populat de civilizatii vestice. Strike three.

Lucian Vasiliu



Cayo Coco, Cuba, May 5, 2015

Dar, unde e Simona?

De cand a refuzat sa participe la Fed Cup, Simona Halep calca numai in strachini. Argumentele ei (“Dar ce scrie acolo?”) sunt cel putin puerile pentru oricine gandeste si par astfel a fi facute –intentionat- pentru cine nu gandeste, adica pentru publicul larg. Atat de puerile, incat m/a facut pentru prima data sa fiu de acord cu Ilie Nastase, cel din afara terenului de tenis. Si m/au facut sa ma intreb oare cum gandeste cateodata CTP, de obicei mult mai chibzuit.

 
Inca o data, amintesc ca - in opinia mea - decizia Simonei a fost cea corecta. Intreaga cariera, toate rezultatele de pana acum si cele din viitor i se datoresc, in intregime, ei si in nici un fel tarii. Tara nu a oferit nimic, nici o baza profesionista de pregatire, nici un fel de conditii prielnice, nici un fel de ajutor material sau moral. Nici o recompensa macar. Tara nu are deci –din pacate- nici o legatura cu munca profesionista a Simonei si cu faptul ca Simona trebuie sa transpire precum caii la jugul unei cariere prin definitie scurte.

Tara nu i/a oferit nici macar publicul, dar si/l revendica. Publicul asta romanesc care, in tara sau diaspora, a rezonat cu realizarile Simonei, apreciate cu atat mai mult cu cat noi –romanii adica- stim cat de greu e sa faci ceva performant in tara aia.

Desi nu face parte din echipa Fed Cup, transmisiunile directe Dolce Sport ale competitiei din Montreal o includ si pe Simona Halep. O vedem, intre puncte, la reclamele Dedeman. Inca o data, banii si nu patriotismul au adus/o pe sticla.

Perfect normal, penibil insa atunci cand una face si alta spune.

“Vreau să joc pentru tenis şi pentru plăcerea de a juca” Simona Halep, numarul 3 WTA

Lucian Vasiliu, Hamilton, 19 Aprilie 2015

Simona si Steagul

Cel mai cunoscut roman al tuturor timpurilor nu mai este Nastase, Hagi sau Nadia. Nici macar Ceausescu. Se pare ca cel mai cunoscut roman al tuturor timpurilor este acum Simona Halep. Si asta pare a fi doar inceputul unei cariere pe care eu unul i/o doresc cat mai prospera.

Realizarile Simonei – atat cele de pana acum cat si cele prezise (si iminente, as adauga eu) – sunt cu atat mai mari cu cat, in zilele noastre, competitia -in orice domeniu- a devenit atat de acerba pe cat ne putem imagina. Se poate spune fara retinere deci ca Simona face deja imposibilul. Bravo ei si jos palaria, este o inspiratie pentru orice persoana inteligenta care lupta zi de zi cu ea insasi, pentru oricine aspira sa fie azi mai bun decat ieri si maine mai bun decat azi.

Zillele trecute Simona a ales, intre turneul de la Stuttgart si Fed Cup, turneul de la Stuttgart. Adevarul e ca si eu as fi facut la fel. Nu pentru ca Stuttgart e un oras superb, fieful celor de la Porsche si capitala svabilor. (Asezat parca cu mana exact in centrul Europei, Stuttgartul te mangaie cu administratia perfecta tipic germana, dar si cu proxima vecinatate a Belgiei sau a Elvetiei. Un oras modern si civilizat, venit parca dintr/o alta lume, asa cum sunt si restaurantele. Daca ajungeti vreodata acolo, nu puteti sa ratati restaurantul “Christophorus”, am trait clipe de neuitat acolo)

Deci, si eu as fi facut la fel, inca o data nu pentru frumusetea orasului, deoarece si Montrealul are farmecul lui aparte. As fi facut/o pentru ca m/as fi gandit mai intai la mine si la interesul meu personal si doar apoi la interesul altora, cum probabil la fel a gandit si Simona. As fi facut/o pentru ca, in mod firesc, sutele de mii de dolari sunt mai importante decat sutele de mii de suporteri. De fapt, sutele de mii de dolari au adus sutele de mii de suporteri, si nu invers. Nu?

Ce e iritant insa e patriotismul (devenit sforaitor) al Simonei. Simona nu e patrioata si nici nu are de ce sa fie, atata timp cat patriotismul desantat e apanajul prostilor iar Simona numai proasta nu e. Simona e ipocrita, pentru ca doar ipocritii pun (in vorbe) patria inaintea lor insisi. In realitate, nimeni nu pune nimic inaintea propriei persoane, dincolo de principii si principialitate e o chestie simpla de auto/aparare, un reflex, un instict.

Ce e iritant e steagul tricolor (gaurit!?), devenit fundalul “by default” al pozelor Simonei de pe facebook.



Simona ar trebui sa faca steagul sul, sa il stranga tare in pumn si, in fuga mare, sa il predea precum o stafeta urmatorului patriot de serviciu. Va manui mult mai bine racheta fara povara steagului din brate.



Lucian Vasiliu

Aprilie 6, 2015



Stoney Creek, ON

Pumni incordati spasmodic, creierul golit de sange dar plin de o furie oarba. Lovesc in stanga si in dreapta, printre clantanituri de masele si paraituri de oase. Colegul meu V. Il tranteste pe unu’ la pamant si da in el ca in fasole. Frenezia lui ma anima si pe mine si lovesc mai mult, mai tare, mai cu sete. Nici ceilalti din grupul nostru nu stau degeaba: in stanga mea patru picioare prafuite si julite, cu jambierele lasate si adidasi scalciati lovesc o burta tavalita la pamant, in dreapta alti doi fug dupa unul pana dincolo de gardul gaurit al scolii. Sange si praf..

... ...

Ma trezesc asudat dar fericit. In cateva secunde realizez ca a fost doar un vis iar amintirea dureroasa a realitatii ma face sa transform (a cata oara!?) un vis frumos intr/un cosmar cu ochii deschisi: iar am visat ca, atunci, i/am batut pe tigani. Unul din visele mele de TOP 10.

... ...

Realitatea? Ne/au batut, rau si degeaba. De fapt, singurul batut a fost colegul meu V. Pentru un presupus fault. Pentru ca vroiam sa jucam fotbal in curtea scolii si nu am gasit pe nimeni altcineva decat tiganii.(am inteles apoi ca fotbalul fusese pentru ei un pretext, ei vroiau sa bata, noi insa venisem la fotbal) Eram prin clasa a zecea, eminent la invatatura si cu credinta ca voi schimba lumea, personal si profesional. Eram un roman de viitor.

V. a fost batut metodic si cu rabdare. Si chinuitor de mult. Pumni si picioare care sunau pe fata lui ca atunci cand indesi pernele dupa un pat bine facut. “Uite, ma gandeam, da cu varful, nu lateral, cum se loveste corect mingea” Doar ca nu mingea era lovita, ci V., cazut la pamant.

Singurul batut a fost colegul meu V. Turma de tigani ne pazea pe noi, sa nu ne bagam (lupta dreapta, chipurile). Ne pazeau degeaba, noi ne pisasem pe noi de frica, profii ne invatasera matematica si fizica doar. Ne invatasera de asemenea ca agresivitatea trebuie respectata, prin puterea exemplului. Intre “esti un prost” al profului de mate (desi clar nu eram) sau zbieretele de frustrat atomic ale profului de fizica pe de o parte si pumnii tiganului pe de alta parte era doar o diferenta pe care tiganul (repetent) o vedea. Eu unul, revelator, nu. Profa de romana ne trecea cu cinci pe linie, doar pe prezenta, pentru ca eram buni la mate. Nu e asta o dovada ca pumnul axiomatic al profului de mate ajungea pana in cancelarie!?

Romania e o tara de cacat. Cine va spune altfel ori e naiv ori stie sa dea cu pumnul.



Lucian Vasiliu



Oakville, 1 Aprilie 2015.

FB este o sursa nelimitata. Cantitate, din pacate nu si calitate. M/am trezit comentand/ul zilele trecute pe Dalai Lama: chipurile, toata suferinta ar fi provocata de ignoranta.

Solutia 1 - complicata

Devorand carti in adolescenta, am invatat repede ca (aproape) fiecare fraza care cuprinde cuvinte precum totul, intotdeauna, niciodata sau nimic trebuie privita cu mari rezerve si strict in sensul ei literar (adica admirata), dar (aproape) (sic!) niciodata realistic. In realitate, lucrurile sunt nu toate ci cateva, nu intotdeauna ci cateodata sau poate des, nu niciodata ci rar, nu nimic ci cel mai probabil putin sau foarte putin

Mai departe, am invatat ca autorii seriosi stiu asta, si se feresc instinctiv de astfel de cuvinte. Marele Kant, dupa demonstratii intinse pe pagini intregi, obisnuia sa incheie, retoric, spunand ca e posibil bineinteles sa se insele...

Cei care scriu bine au citit mult inainte de a scrie. Cei care au citit mult au inteles cat de putin stim. Frazele finale, cu punct si de la capat, nu mai dau bine nici macar in cartile de matematica, unde exista si acolo (inca) multe de demonstrat.

Prin urmare, concluzia ar fi ca fraza cu pricina este doar o facatura, nu ar fi putut Dalai Lama sa scrie asa ceva.

Solutia 2 – simpla

Creatorul a facut totul, dar TOTUL (si cacofoniile). Deci, si suferinta!? Asta ar insemna, dupa Dalai Lama, ca creatorul e un ignorant.

Bineinteles, e posibil sa ma insel...



Lucian Vasiliu

Oakville 30 Martie 2015

Racit

(barbatii cand sunt raciti se vaita mai rau decat babele...sau, doar eu!?)


Ma/ntoarce/o boala:

Imi curge/o nara,

Ochii/s umflati,

Gura/i amara.



Bubuie capul,

Gatu/i o rana.

Ma trec frisoane:

Mai beau o cana..



Am cuie in spate

(Merg intr/o parte!)

Iar in picioare,

Ambitii desarte.



Imi plang de mila:

Soarta debila!

Da, ai ghicit,

Cat sunt de racit!

Lucian Vasiliu

Hamilton

Martie 10, 2015

Opt



Primaveri desperecheate

Zac ca praful pe oglinda.

Timpul fuge! Ne alearga..

Clipa/ncearca sa ne prinda!



Opturi se/mpletesc, agale,

Precum vantul printre plete!

Precum tu/n/a mele paturi:

Incet si pe indelete.



Muguri infloresc in suflet:

Ghiocei albi ca morala.

Primaveri de vise/nalte

Si usoare cum petala.

... ...

Cand vrei ca sa stii de mine

Stai si imi citeste randul

Aplecat pe foi si scoarte

Lungi si calde ca pamantul



(Am sa scriu si despre tine: )



Despre veri de drumuri multe

Despre toamne de/nceputuri

Despre ierni de ale tale

Despre primaveri saruturi!



Lucian Vasiliu

7 Martie 2015



Hamilton

Aseara a nins. 30 de cm. Pentru cunoscatori e suficient atat, pentru ceilalti uitati/va la poze: zapada e pana dincolo de acoperisul masinilor.

Desi sunt aici de cativa ani buni, in fiecare iarna ma surprinde eficienta si simplitatea unui sistem performant de a lupta cu vremea, asa cum odata ma surprindea si in Romania, doar ca ineficienta lui.

Cele mai multe masini au lopeti in portbagaj. Nu numai pentru tine, dar si pentru cel de pe strada, necunoscutul, cel care a plecat fara lopata. Echipajele de deszapezire lucreaza nu doar continuu dar si eficient, o rutina optimizata an dupa an, primita nu cu entuziasm dar cu responsabilitate. Multe “truck/uri” private au montate cupe si echipamentele aferente, le vezi pe strazi peste tot, practic oricine poate incheia un contract cu municipalitatile, pentru un ban in plus. Vreo trei vecini, numai la mine pe strada, au astfel de contracte, poate pentru ca nu pot sa doarma mai mult de patru ore pe noapte. Sau poate dintr/un alt motiv, neinteles(si admirat!) de un roman ca mine.

Si iarna trece, cateodata nevazuta. Altadata -ca de exemplu azi- e nevoie de mai mult timp pentru a rezolva problema zapezii.

Scolile sunt inchise. Nimic iesit din comun, totul e sub control. Un telefon dimineata la sapte (de m/am si speriat, cat e ceasul in Romania acum!? O fi cineva de acolo? S/a intamplat ceva!?). Era de la autoritatea scolara locala cu anuntul oficial despre inchiderea scolilor. E un robot, dar daca ai nevoie de detalii apelul e deviat si o persoana - foarte amabila pentru o ora atat de matinala (inca o data, deprinderi romanesti..) - iti explica ce si cum.

Lumea lucreaza pentru o zi de acasa, nu inainte de a curata zapada. E important ca maine (nu mai tarziu) sa poti merge din nou la munca. Incepi sa cureti zapada singur la tine in fata casei si sfarsesti cel mai probabil intr/o echipa cu vecinii, pana cand toata strada e gata.

... ...

Un lucru bun - cand lucrezi de acasa si dupa o lupta cu zapada de afara - e berea, odata ce ai intrat in casa la caldura. Chiar si iarna, berea are rolul ei, mai ales cand traiesti satisfactia lucrului bine facut. Cheers!



Lucian Vasiliu



Hamilton Februarie 2, 2015

Parfum de femeie



Mirosul tau, primavaratec,

Narile mi le/a’ncalzit!

Pori mi s/au deschis. Si drumuri...

Si/un chef nebun de iubit.



Te framant precum olarul.

Te sculptez ca la/nceput.

Iti dau forme si/ntelesuri,

Ce nicicand nu le/ai avut...



Ape impietrite/n ciuturi.

Fantani seci de/nghetatura.

Timpul clipa si/o ascunde

Sub un gust de umplutura...



E bine la tine/n brate!

Mi/amintesc candva, demult,

Cum sfarseam cu o sfarseala

Si o luam de la/nceput!



Marea mi/alearga privirea,

Din pamant de mers oprit.

Si o duce hat, departe,

Dincolo de rasarit!

Inimi, intepate/n ganduri,

Stau si bat amestecat:

Ei, Feti Frumosi cu stea in frunte.

Ele, fete de imparat!

Februarie, 14 2015 Hamilton

Lucian Vasiliu

Băieții mari nu plâng niciodată



A fi rău, războinic, răzbunător sau pizmuitor nu intra nici in categoria defectelor si in nici un caz in cea a calitatilor. Pur si simplu este o opțiune, o alegere personală, o manifestare însușită dar nu nativa.

"Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte" se dobandeste, se insufla, nu cred ca se naște nimeni cu dorința de a plăti chitanțe si facturi toată viața, ca si scop in sine.

Nativa însă este abilitatea- sau lipsa ei- cu care deprinzi ceea ce a devenit pentru mulți un principiu de viața: plata polițelor. Imperfecțiunile si mișcarea browniana -ca sa nu spun necontrolata- a clipelor ne aduc invariabil conflicte. Pare deci un impuls firesc - pentru unii- sa isi "upgradeze" sistemul natural de apărare si sa il foloseasca in atac. Sa il perfecționeze apoi si chiar sa il provoace, căutând anticipativ, ca intr/un drog, placerea. Deși pare un consum suplimentar, in realitate este vorba despre cautarea -din păcate nu si găsirea - punctului de minima energie…

.....

Intr/adevar, mult mai greu este însă sa lupți ispitei. Sa fii bun, chiar dacă ești tratat rău, sa îți accepti greșelile, chiar dacă înconjurate de circumstanțe, sa nu ridici pumnul ci sa cobori privirea

Sa suferi, si astfel sa te eliberezi pe dinăuntru si pe tine, nu pe dinafara si pe alții.

Sa fii deci generos si nu egoist

Sa ai curaj astfel sa ii înfrunți pe cei ce te iau de prost dar si bucuria sa ii descoperi pe cei ce pot fi si ei așa, ca tine.

...


E greu, e foarte greu, dar cel mai greu este sa nu plângi pentru ca - nu/i așa - băieții mari nu plâng niciodată

Lucian Vasiliu

Hamilton, 29 ianuarie 2015

Sex si struguri

(in asteptarea verii...)



Despicate valuri surde

Ies din mare manioase.

Vanturi, coama le patrunde...

Si le intra pana/n oase!



Insirate ca soldatii,

Tropaie intunecate.

Se incovoiesc, navalnic,

Pana se duc rasfirate



Pe o coama de campie.

Inceput verde de carte.

Inceputuri de sfarsituri...

Cand aproape, cand departe!



Secerate/adanc de luna,

Mangaiate cald de soare,

Valuri vin ca niste spasme:

Vesnice si calatoare.



Suiera erotic soapte

De imperecheri divine...

Intre apa si pamanturi?

Poate, intre eu si tine!?

... ...

Invelite/n rasarituri

Si/alintate de amurguri

Valuri ne aduc, cadouri,

Sex si o mana de struguri..



Lucian Vasiliu

Hamilton, 25 ianuarie 2015

Je suis quoi?

(De ce il urasc pe creator)



Pentru ca, desi ar fi trebuit sa ne faca pe toti la fel, ne/a diferentiat dar in acelasi timp ne/a infierat cu dorinta asta instinctuala dar atat de ilogica, de bolnava, sa ne adunam in turme, sa ne aliniem in carduri, cautand disperati o asemanare cu care, iata, nu am fost inzestrati; o evidenta eroare de proiectare.

Pentru ca a mai omorat saptamana asta 20 de oameni in Paris, Franta

Pentru ca a mai omorat in luna decembrie 2014 inca 153 de oameni in Peshawar, Pakistan, intre care 133 de copii (ignorantilor, cati stiati despre asta!?)

Pentru milioanele (miliardele!?) de oameni pe care i/a omorat pana acum despre care fie nu stiu eu detalii fie nu am cum sa le amintesc acum, din lipsa de spatiu

Pentru ca, desi stim cu totii ca el e doar unul, ne/a lasat sa ii dam fel de fel de porecle: Brahma, Hashem, Allah, Dumnezeu sau Big Bang fiind doar cateva dintre ele

Pentru ca m/a inconjurat de tampiti, spalati pe creier, care, in loc sa ishi tina iubirea aproape si pentru ei, au ajuns sa il barfeasca pe la toate colturile si prin toate bisericile - adevarate bordeluri religioase -, ca pe o curva pe care toti se lauda ca au avut/o

Cel mai mult il urasc pentru toti prietenii care mi/au urat "Craciun fericit " in loc de "Sarbatori fericite", facandu/ma sa ma simt vinovat (oare de ce!?) pentru ca eu nu l/am poshtit in public cum au facut/o ei.

Dar cel mai mult si mai mult il urasc pe creator pentru ceea ce va urma, pentru turmele ce se vor incolona in vocatie mai abitir decat inainte si pentru cei ce inca urmeaza sa mai moara

Lucian Vasiliu

10 Ianuarie 2015



Hamilton, ON

The F.. word

(Cuvantul care zideste)

Partea intai


Deunazi, cineva care vroia sa imi puna la incercare calitatile – morale, literare si nu numai – m/a provocat – dealtfel, elegant - sa scriu despre cuvantul care incepe cu litera “F”. Plecand de la ideea ca atunci iti arati valoarea, cand poti scrie ceva interesant despre nimic. Sau, ma rog, despre nimic important.

Incep printr/o invitatie directa la polemica: este cuvantul asta nimic, sau poate este chiar totul!?

Inclin sa cred –argumentat dealtfel- ca este de fapt un cuvant foarte puternic. Intonatia, tonul, contextul, adjectivele, adverbele sau semnele de punctuatie – ingrediente foarte importante si ele – pot face din acest cuvant orice, o cheie franceza a limbii romane, care, daca mai si cade in mainile unui mester priceput, poate rezolva chiar totul.

De la alint si pana la injuratura, de la actiune alerta si pana la vulgaritate, cuvantul asta poate construi, exprima si darama orice.

Surprinzator - si chiar foarte interesant as adauga – nu numai ca incepe cu aceeasi litera atat in romana cat si in engleza, dar este la fel de puternic si flexibil in ambele limbi.

Exemplul unu: avea Niki vreo patru ani si ma ajuta la cumparaturi, eram la “No Frils”, un lant de magazine alimentare foarte popular in Ontario. Cand am ajuns la impachetatul produselor cumparate in pungi, Niki striga la mine, entuziasmat sa ajute: “Fac io, fac io” (da, stiu, corect se spune “fac eu, fac eu” dar Niki vorbeste moldoveneste)

Privirile din jur atintite asupra mea!? “Priceless..”

...

Si mai surprizator – desi nu incepe cu aceeasi litera – cuvantul acesta este super puternic si in limba franceza.

Exemplul doi: Echivalentul lui “F word” in franceza quebecoasa este “tabarnac”. Ceea ce pentru francezi nu inseamna nimic – decat poate un obiect pe care il foloseste popa in biserica- in Quebec inseamna totul.

Daca ii iese ceva, quebecosul spune: “ca marche, tabarnac!”

Daca nu ii iese, atunci spune: “tabarnac, ca marche pas!”



Lucian Vasiliu



Hamilton, 6 ianuarie, 2015