Tranzitia
Mi/a ramas infipta in cap si pe retina imaginea unuia ciuvica care, invitat fiind la latrina trei (stiu, a fost vina mea, m-am uitat odata la ei ca prostu’, fortat de imprejurari), ciuvica asta deci se intreba cu gura lui turtita -la fel precum si judecata- ce tranzitie asteapta occidentul de la noi...
... ...
Mama avea cancer. Intr-o zi, inevitabil, am chemat salvarea pentru internare. M-am trezit, dupa vreo jumatate de ora (spitalul era cam la zece minute de mers pe jos), la usa cu soferul.
“Pai numai tu?” l-am intrebat (eram deja pe vremea aceea de sapte ani in Canada, vorbeam deja cu oamenii exact la fel precum ii si consideram, adica de la egal la egal). Spatele i s-a indreptat dintr-o data, privirea s-a otelit a dispret/sila/superioritate (stii privirea aia romaneasca, mitocaneasca, a functionarului care te are la mana): “Asistenta nu cara!” de unde am dedus ca jos la masina astepta doar asistenta. “Si targa? Sunt trei etaje, cum o ducem jos pe mama?” Cuvantul “mama” l-a inmuiat putin, a catadicsit sa imi dea detalii: ”Nu incape targa la blocurile astea (ma gandeam ce blocuri, ca sunt la fel ca oriunde altundeva fusesem prin Romania, si targa si blocurile erau romanesti, de ce sa nu incape targa!?), o ducem cu patura. “Noi doi!?” “Cheama vreo doi vecini”, mi-a dat solutia imbunat de-a binelea nu neaparat de ridicolul situatiei ci, cred, de felul in care reactionam eu, precum aterizat din cer (literalmente).
... ...
Mama avea mainile in poala, peste buzunarele halatului in care tinea cu grija banii (Relutu sa nu uiti te rog banii, trebuie sa dau si la salvare ceva sa nu ma lase pe acolo pe holuri aiurea sa astept cine stie cat).
Mama avea ochelari si demnitate. De unde mama masii mai avea demnitate!? Patru oameni grotesti o carau cu patura jos la salvare, dansand macabru, pe un ritm impus de trepte, balustrade si becuri chioare.
Intr/un tarziu, am ajuns. Eu ma uitam in ochii mamei ( e totul bine, iti mai trebuie ceva?). Vecinii mei se uitau in pamant. Soferul si asistenta parca aveau privirile lipite de buzunarele halatului mamei.
Si asta, era doar inceputul...
Lucian Vasiliu
28 Noiembrie 2015
Air Canada AC 846 Toronto – Munchen
PS: Fira-i tu al dracului sa fii ciuvica cu neamu’ tau cu tot..
Mi/a ramas infipta in cap si pe retina imaginea unuia ciuvica care, invitat fiind la latrina trei (stiu, a fost vina mea, m-am uitat odata la ei ca prostu’, fortat de imprejurari), ciuvica asta deci se intreba cu gura lui turtita -la fel precum si judecata- ce tranzitie asteapta occidentul de la noi...
... ...
Mama avea cancer. Intr-o zi, inevitabil, am chemat salvarea pentru internare. M-am trezit, dupa vreo jumatate de ora (spitalul era cam la zece minute de mers pe jos), la usa cu soferul.
“Pai numai tu?” l-am intrebat (eram deja pe vremea aceea de sapte ani in Canada, vorbeam deja cu oamenii exact la fel precum ii si consideram, adica de la egal la egal). Spatele i s-a indreptat dintr-o data, privirea s-a otelit a dispret/sila/superioritate (stii privirea aia romaneasca, mitocaneasca, a functionarului care te are la mana): “Asistenta nu cara!” de unde am dedus ca jos la masina astepta doar asistenta. “Si targa? Sunt trei etaje, cum o ducem jos pe mama?” Cuvantul “mama” l-a inmuiat putin, a catadicsit sa imi dea detalii: ”Nu incape targa la blocurile astea (ma gandeam ce blocuri, ca sunt la fel ca oriunde altundeva fusesem prin Romania, si targa si blocurile erau romanesti, de ce sa nu incape targa!?), o ducem cu patura. “Noi doi!?” “Cheama vreo doi vecini”, mi-a dat solutia imbunat de-a binelea nu neaparat de ridicolul situatiei ci, cred, de felul in care reactionam eu, precum aterizat din cer (literalmente).
... ...
Mama avea mainile in poala, peste buzunarele halatului in care tinea cu grija banii (Relutu sa nu uiti te rog banii, trebuie sa dau si la salvare ceva sa nu ma lase pe acolo pe holuri aiurea sa astept cine stie cat).
Mama avea ochelari si demnitate. De unde mama masii mai avea demnitate!? Patru oameni grotesti o carau cu patura jos la salvare, dansand macabru, pe un ritm impus de trepte, balustrade si becuri chioare.
Intr/un tarziu, am ajuns. Eu ma uitam in ochii mamei ( e totul bine, iti mai trebuie ceva?). Vecinii mei se uitau in pamant. Soferul si asistenta parca aveau privirile lipite de buzunarele halatului mamei.
Si asta, era doar inceputul...
Lucian Vasiliu
28 Noiembrie 2015
Air Canada AC 846 Toronto – Munchen
PS: Fira-i tu al dracului sa fii ciuvica cu neamu’ tau cu tot..
No comments:
Post a Comment