Radacini



Octombrie este o luna bizara, precum elefantii. Imi pare cea mai mare luna a anului, dar si cea mai fragila. Frunzele astea galbene care inunda strazile sunt mai putine decat amintirile ce ma inunda in octombrie.

Pe masura ce imi amintesc mai multe pe atat pare a se face si ziua mai frumoasa, ca o conspiratie universala ce vrea sa rasplateasca rascolirea asta ambitioasa a timpului.

Imi amintesc romaneste calatorind in viitor: urmeaza in Noiembrie sa ajung in tara, dupa o oprire in Germania. Vad deja zborul Munchen-Iasi, desi va fi inaugurat doar pe 25 octombrie. Vad si Iasi-ul, vizitat doar o data si cu foarte mult timp in urma. Vad si soseaua europeana E 85 pe care numai in patru ore ajungi la Galati, drumul e dunga, imi spun prietenii.

La Galati am sa ii vad pe ai mei, din pacate doar eu pe ei nu si ei pe mine. Am sa imi vad prietenii si Dunarea. Sfiosul din mine o sa innebuneasca de placere la Galati. Asa, pur si simplu. Sfiosul din mine e femeie, nu gandeste logic, doar simte. Se pisa pe el de fericire cand vede silueta combinatului asa precum un caine mai simtitor cand isi vede stapanul. Femeia din mine iubeste orasul asta precum iubesc femeile din romanele de dragoste, adica neconditionat.

Radacini adanci, din care imi trag seva sa dobor ce lume vreau dar care, in acelasi timp, ma tin legat de pamantul asta printr-o identitate de necontestat. Perceputa, cateodata, ca pe o stea in frunte. Altadata, de cele mai multe ori, ca pe o stigma.

... ...

Am primit foarte multe urari azi, de ziua mea. Va multumesc tuturor, marturisesc ca va folosesc- materialist- urarile si/mi incarc cu ele bateriile pana la urmatorul octombrie sapte.

Si apoi pana la urmatorul. Si tot asa.

Lucian Vasiliu



Burlington, sapte octombrie 2015.