“All my life, I have lived with the feeling that I have been kept from my true

place” – Emil Cioran, Despre neajunsul de a te fi nascut, Paris 1973

Viata ca o calatorie

Satul de atata asteptare, am plecat. De fapt, ce asteptam? Pana pe la vreo

douazeci de ani, nu cred ca am stiut ce astept, stiu doar ca asteptam sa se

intample ceva. Treceam prin viata cu viteza a cincea, mancam scoala pe paine iar

vacantele le devoram in asteptarea altor vacante.

Apoi, destul de tarziu, am inteles ca nu asteptam ceva anume, aveam doar

sentimentul ca astept ceva pentru ca, de fapt, nu imi gaseam locul.

Si mi-am inceput, timid, calatoriile.

Am plecat din Galati, mai intai la Focsani, sa-mi fac armata si sa rup cordonul

ombilical cu casa. Am ajuns apoi in Bucuresti unde am prins aripi si curaj si

intr-o zi am plecat la Budapesta, impreuna cu un prieten. Tot cu prietenii am

plecat spre Istambul dar de ajuns acolo au ajuns numai ei.. asta e o cu totul

alta poveste, pentru altadata.

Am terminat facultatea si, stabilit in Bucuresti, tot nu-mi gaseam locul. Si

atunci am reinceput din nou, cu pasiune, sa il caut. Prin toata tara: Iasi, Cluj,

Timisoara, Zalau, Ploiesti, Constanta si iar Galati si apoi Bucuresti din nou.

Mi-au trebuit zece ani, determinarea familiei si ajutorul prietenilor ca sa

inteleg ca, de fapt, iubeam locurile, dar nu imi placeau oamenii. Mai precis, nu

imi placeau oamenii din partea locului. Nu imi placeau privirile lor ferite,

agresivitatea pasiva, minciuna si nu imi placea faptul ca trebuia “sa ma

descurc”. Mai tarziu m-am speriat de faptul ca incepusem sa stiu “sa ma descurc”,

ma adaptam. MA SCHIMBAM adica.

Iar revolutia cu care au mintit lumea ca s-au schimbat ei, cu totii, m-a ingrozit

de-a binelea! Nu revolutia m-a ingrozit, ci pacaleala asta universala si, odata

cu ea, impresia fatalista ca nimic nu ma mai poate salva, de acum incolo.

Decat, din nou, o plecare. Si asa, am ajuns in Canada, lasandu-mi in urma,

egoist, parintii.

…

Aveam sa iubesc Canada. Ma simteam aici ca pestele in apa. Imi placeau atat

locurile cat si oamenii. In marea lor majoritate, sa fiu mai precis. Ramasesem cu

gustul calatoriilor, de aceea aveam sa vad Canada, asa cum odata vazusem Romania,

dintr-un capat pana in altul: Toronto, Quebec City, Montreal, St John’s, St John,

Halifax, North Ontario, Saskatoon, Prince Albert, Regina, London, Windsor,

Calgary, Edmonton, Vancouver. Apoi America (mai putin coasta de vest, cu

exceptia Seattle-ului si, bineinteles San Francisco) care m-a impresionat prin

diversitate si eterogenitate: Detroit (un oras in care performanta se vrea pe

primul loc, fie ca vorbesti de echipele de baschet sau hochei din oras, de

industria constructoare de masini sau de universitati), New York, Chicago,

Orlando, Miami, Fort Lauderdale, Galveston, Houston, Sault Lake City, Atlanta,

Seattle. Si apoi, an dupa an, fara sa-mi dau seama, mi-am continuat calatoriile

si mai departe: Mexic, Olanda, Iran, Germania, Grecia, Elvetia.

Calatoriile, toate, au fost fascinante, fiecare cu farmecul lor, cele din Mexic

mi-au placut in mod deosebit.

Toate acestea si multe alte calatorii vor fi descrise in acest blog/jurnal de calatorie.

Dar acum am sa va povestesc despre ultima vara: despre Olanda, Brasov, Eforie si

despre mine. Cel de acum.

(n.a. – text scris in septembrie 2009)

Anul trecut si cel de dinaintea lui au fost groaznice: O criza in familie (hm,

fara amanunte aici), apoi un accident teribil de masina, tot in familie…

…

Apoi a murit tata, si dupa nici un an, mama...Am trecut cu incapatanare prin

toate astea si numai optimismul meu cronic m-a determinat sa le zambesc

oamenilor, in continuare, ca si pana atunci. Altfel imi pierdeam farmecul (tu

daca nu razi nu esti tu, mi s-a spus). Doar prietenii ma intrebau: mai poti? Iar

eu le raspundeam, increzator, lor: bineinteles! dar sincer imi raspundeam numai

mie.

Anul asta, in mijloc de recesiune, am luat hotararea sa mergem, cu totii, in

Romania. Nicholas, baietelul nostru de cinci ani, pentru prima data. Noi, pentru

a ne vedea prietenii si rudele. Si cum Europa este o destinatie aproape exotica

pentru nord-americani, am hotarat sa profitam de ocazie si sa facem o escala de

patru zile in Olanda, urmand ca restul de doua saptamani sa le petrecem in

Romania. Am vizitat prin urmare Amsterdam-ul, Roterdam iar apoi in Romania Lepsa,

Poiana Tapului, Brasov, Eforie si intreg litoralul romanesc.

Surprinzator, mie unul mi-a placut Brasov-ul mai mult decat Amsterdam-ul. Cei

drept, In Amsterdam mai fusesem o data, la o specializare. Dar totusi...Castelul

Peles este o bijuterie, imprejurimile iti taie rasuflarea, mancarea este

excelenta iar oamenii foarte ospitalieri.

De asemenea, Brasov-ul este foarte curat, total opus de restul tarii, din pacate. Otopeni-ul, de exemplu, este pierdut pe niste campuri aride cu iarba parlita si cu pavaj descompletat, peste care vantul tulbura hartii si gunoaie de toate felurile. Daca alegi sa parasesti Bucurestiul prin Ploiesti, e o alegere mai buna, desi mai lunga, pentru cei care merg inspre Galati. Daca insa o iei in sens opus, ai pus-o: fie traversezi orasul fie alegi centura, ambele obtiuni sunt proaste: trafic greu, extrem de greu, cu reguli de circulatie respectate in extremis iar drumul pe centura iti ofera, ca un bonus, o mizerie greu de descris.

In schimb, afise electorale peste tot locul, cu oameni care arata bine, care zambesc si iti promit fericirea, din mijlocul gunoaielor. Cam naivi, romanii. Nu!?

Am plecat din Galati spre Lepsa, langa Focsani. Drum de doua ore, presarat cu

sate si case frumoase, dar cam pustii (sunt toti plecati, taica, in Italia si

Spania, la munca! Imi spune un batran ratacit din partea locului). Si

bineinteles, presarat cu aceleasi afise electorale: din doi in doi stalpi, pana

in poarta la prietenii mei din Lepsa, ne insotea Adi Ticau. Zambind asa cum

credeam ca numai eu stiu sa zambesc. Inarmat cu simtul practic dobandit de la

mama si cultivat cu rafinament de societatea canadiana, ma intrebam: cat or fi

costat, frate, afisele astea? Si, mai ales, de ce?

In Lepsa si mai apoi in Poiana Tapului, pe valea Prahovei, am vazut case si vile

asa cum nu cred sa fi vazut nicaieri, vreodata. Vorba unui prieten: patrimoniu

national. Frumos, foarte frumos iar daca sunt insotite si de curatenie, asa ca pe

valea Prahovei, atunci rivalizeaza cu orice alt loc din lume. Pe bune.

Mi-au placut in Romania reclamele, atat cele de la la televizor (Dorele, ia mai

fa ma zzzzzzzzhhhhh) cat si cele din reviste sau de pe strada. La un semafor

fiind, am remarcat o vitrina imensa acoperita cu poze cu pasari de toate

felurile: pelicani, cocostarci, vrabiute, randunele etc. Iar dedesubt

reclama:”Tundem orice fel de pasarica” Genial, trebuie sa recunoasteti. Apropo de

genialitate, cautati pe youtube « fata galbena care rade«…multi dintre noi,

romanii de aici din Canada, il vor aprecia.

M/am intors acasa mai obosit decat plecasem, dar incantat si multumit de

calatorie. Si cu dorinta de a mai visita Europa…

O saptamana buna!

Lucian Vasiliu.

Hamilton, Septembrie 2009

(reeditat Septembrie 2014)

Youtube Link - Fata galbena care rade