Dascalul

Am crescut diferit intr/o societate romaneasca care se indrepta incolonata catre pieire. Am crescut diferit datorita in primul rand parintilor mei si apoi datorita celor din jurul meu, crescuti si ei diferit, la randul lor, de catre alti parinti, uniti in vocatie.

Am crescut, unii dintre noi, ca niste perle intr/o scoica, pierduti intr/un ocean de sperante dar iata, ajunsi finalmente la gatul cuiva care se lauda acum cu noi.
....
Un (alt) element esential in formarea asta a fost invatatura. Cat de norocos trebuie sa fii ca sa ai, alaturi de niste parinti deosebiti, si un invatator pe masura!?

Intreaga mea proiectie pe cerul lumii a fost creionata de dascalii mei. Am gasit zilele trecute in cutiile cu amintiri un carnetel de observatii, din clasa intai. Desi setea personala de cunoastere (sic!) era evidenta, am sa o trec azi pe locul doi si am sa vorbesc putin despre invatatoarea mea...

Carnetul meu de observatii merita -cred eu - publicat, exact asha cum e, pentru ca reprezinta o opera de arta ingenua. Este incredibil cata rabdare, pasiune si dedicatie pentru lucrurile bune poate avea un invatator cu har. In mana oricarui alt om – si erau atatia in Romania vremurilor de altadata- probabil ca as fi ajuns nimeni, in mana ei am ajuns cine sunt acum.

Astfel slefuit, am reusit sa atrag atentia dirigintilor mei, profesorilor mei de liceu si facultate care au continuat, firesc si inertial, un proces deja normal, intr/o lume anormala.

Am pastrat dintotdeauna o simpatie pentru dascali. Nu intamplator –cred – intre prietenii mei de acum si dintotdeauna se regasesc o invatatoare foarte apreciata si o profesoara cu rezultate excelente. Perle crescute in aceeasi scoica, undeva in Galati, Romania.
....
De asta ma uit cu simpatie si curaj si la noul nostru presedinte. Pentru ca dincolo de toate este dascal.

Si daca are in el doar a zecea parte din aluatul invatatoarei sau dirigintei mele, atunci, pentru mine unul, exista o speranta.

Lucian Vasiliu 6 Decembrie, 2014