22

In 22 Decembrie 1989 eram la Focsani. Indragostit si in armata. Ajunsesem inapoi in unitate in 19 decembrie, dintr/o permisie. Paturi in geamuri, bezna pe platou, tropaituri de bocanci si zornait metalic. (Tolba de merinde era plina cu gloante, cate 300 de fiecare soldat) Soapte gatuite si monosilabice si o frica mai adanca decat frigul.

Dupa alinierea de rigoare, pe platou o umbra de maior ne spunea ce se intampla. Practic nu stiam nimic, decat ca nu stim de partea cui suntem. Vreo doi colegi de/ai mei au facut pasul inainte si au depus armele. Au avut curajul sa spuna ca ei nu vor omori pe nimeni dupa care au disparut in arest. Eu unul eram inmarmurit (frica,frig, admiratie: eram toti niste copii de 18 ani, cata minte si intelepciune iti trebuie la 18 ani sa intelegi de fapt ce se intampla!? Cata viziune si cat discernamant!? Wow..)

Am fost provocat zilele trecute, pe web, sa dau o dovada, una macar, cum ca romanii sunt un popor de prosti..Bai, ati innebunit cu totii? Va dau ‘jde mii de dovezi daca vreti, dar uite, azi numai una...

Eram in sala de mese. Incepusera turele. Opt ore la somn, opt ore la veghe, opt ore in transee sapate in jurul unitatii. Era cod rosu - “Mircea cel Batran” sau “Mihai Viteazul”, nu mai tin exact minte, o prostie din asta, oricum stiu bine ca nu era “Alexandru Ioan Cuza” ma gandeam ca ar fi fost frumos sa fie Cuza, galatean de/al meu. Eram deci in sala de mese cand am auzit primele tipete. “Se trage din turn, trag in noi baaaaah” “Ce turn, unde?” “Turnul de apa, asta bah de aici de langa noi”

Intre unitati –vreo trei, a noastra de infanteristi sanitari, unii de la artilerie si o unitate de tancuri-era un turn, care furniza apa la toata zona.

A inceput atunci un vis urat. Isteria este un dusman foarte mare, mai ales atunci cand esti prost sau, mai rau, inconjurat de prosti. Toata lumea in jurul meu alerga, in toate directiile, am inceput atunci sa aud primele suieraturi de gloante. Arma mea era un ciomag, de fapt. (hotarasem nu numai sa nu folosesc gloantele dar nici macar sa nu pun incarcatorul la arma, m/am gandit eu, cu mintea mea de atunci ca unu, in felul asta sigur nu omor pe nimeni si doi, daca e sa ma omoare cineva o va face un amator dar nu un profesionist, un profesionist vede ca nu am nici macar incarcator...hm...)

Nu puteam deci sa trag dar puteam sa ma ascund, nu!? Cautandu/mi un loc nimeresc la usha, langa un soldat tumefiat, roshu precum racul. Arma la piept, tinuta strans in pozitie de tragere, degetul pe tragaci (avea si incarcator, nu ca mine), picioarele putin desfacute, privirea otelita si respiratia suieratoare si sacadata: “Hu, hi, hu, hi, hu, hi..” Dupa care odata fandeaza spre deschizatura ushii si cu o disperata hotarare si ochii inchisi incepe sa traga spre turnul de apa: “Thu, du, du, du, du...”

Dar asta nu a fost tot. Zgomotul ala infernal a fost estompat parca deodata, ca printr/o magie, de un alt fel de zgomot. Il mai auzisem in trecut dar nu ii dadusem atentie, nu merita, acum insa imi prinsese urechile ca intr/un magnet. Era scartaitul unor senile, un tanc lua pozitie de tragere langa turnul de apa. “Aha, trag astia cu butoiase, ha ha ha lasa ca vad ei acum” mi/a spus soldatul roshu. Tin minte ca aveam clar in cap intentia sa intreb ce sunt alea butoiase dar nu am mai apucat, dintr/o data am simtit in stomac cum ma batea unul, metodic si sistematic, pe dinauntru: “pfum, pfum, pfum” implozii care imi zgaltaiau maruntaiele si le ridicau sus in cap, sa imi astupe urechile si sa se uite prin ochii mei sa vada ce se intampla afara...

....... ........

Epilog.

Turnul de apa a fost ciuruit. Nu am avut apa vreo doua saptamani, toate trei unitatile militare. Nu au gasit pe nimeni in turn, nu fusese nimeni acolo. Asha cum nu fusese niciodata nici o coloana de securitate care ar fi venit de la Bacau sa cucereasca Focsaniul.

Asa cum nu a fost niciodata nici un terorist. Teroristii am fost si suntem noi. Si teroristi, si prosti pe deasupra. Da’ prosti de bubuie.



Lucian Vasilu



Hamilton, 22 Decembrie 2014