Epilog

A mai trecut un Canadian Open, cu bune si rele. Im propun sa trec succinct in revista faptele, amintind doar pe cele rele si insistand totusi pe cele bune. Pe realizari.

A plouat cand ne era lumea mai draga, vineri seara, fortand-o astfel pe Simona la doua meciuri a doua zi.

La ultimul meci suporterii Simonei –marea lor majoritate- au intrat in arena de-abia la ghemul patru, cand era deja trei zero pentru Svitolina.

Cea mai amara experienta, cel putin pentru mine unul, a fost imparteala suporterilor romani – de parca mai aveam nevoie de inca o divizare – in doua gasti, de catre asa zisul regulament de comportament pe arenele de tenis. Multi tind sa arate o oarecare rigiditate, invocand reguli care pur si simplu, oficial, nu exista. Imi amintesc cum am fost sfatuit sa las emotiile la o parte si sa nu aplaud la greselile (duble ale) adversarului. Nu aveam in cap decat “standing ovations” la greselile luii Nadal in meciul cu Denis. Sau aceleasi emotii exprimate la aceleasi greseli insa ale lui Zverev, comise de un stadion intreg coplesit de emotii. Sau de incurajarile unei natii intregi,consecvente pe parcursul unor ani de zile, cand Serena striga din toti bojocii “Come oooon!” iar stadionul ii raspundea pe masura cand gresea –da de doua ori la rand- vreo aspiranta la tronul reginei. “Great attitude” inganau si comentatorii TV, intr-o solidaritate pe care romanii nu cred ca o vor intelege vreodata. Unii dintre noi vor fi, singuri, mai catolici decat papa. (Chiar si acum, merg la pariu, se vor gasi unii sa zica una si alta, prin comentarii. O sa vezi!)

Dar..

Este al treilea an la rand cand Simona are o experienta frumoasa aici in Canada. Fie in Toronto sau Montreal, fie in semifinale sau finale, fie castigatoare sau nu, Simonei par sa ii priasca turneele canadiene si sa joace cu o pofta demna de un adevarat campion.

Intamplator sau nu, cam tot de pe atunci Simona gaseste aici in Canada o galerie cum eu unul cred ca nu gaseste in alta parte. La unele meciuri am numarat chiar si cinci sute de suporteri, vizibili atat prin culori cat si acustic. Suntem totusi la opt mii de kilometri de tara. Sunt in Toronto de o viata dar nu am vazut niciodata atatia romani la un loc precum la meciurile Simonei, si am trecut prin multe. Si am un car de prieteni. Si-mo-na e insotita, cadentat si vioi, catre victorii de un grup de nebuni care, intr/un mod evident, vrea sa dovedeasca ceva. Dar ce? Poate incapatanarea de a crede intr/un ideal. Poate refuzul de a recunoaste ca faima noastra nu e buna. Poate dorinta aproape fanatica de a ne demonstra valoarea. Credinta ca acel coleg neamt, sarb, polonez, canadian sau mai stiu eu care ne este egal, nu doar asa unu la unu ci ca neam. Ca si comunitate.



Inchei prin a felicita, jos palaria, organizatorii. Pentru a controla sute de romani, cu sute de personalitati, una mai tare decat alta, iti trebuie multa determinare. Si intelepciune pe masura. Tot ce imi doresc este, ca peste doi ani, cand Simona se va reintoarce la Toronto de pe pozitia de numarul unu mondial, sa aiba o galerie cu o mie de sustinatori. Cel putin. Bravo Rucsandra!



Lucian Vasiliu



Burlington, August 13, 2017