Mie imi e mila de Begu. Si daca iti explic de ce, cred ca iti va fi si tie. Fii atent:



Ca orice alt sport cu popularitate, tenisul e guvernat de bani. Daca iti inchipui orice altceva esti naiv sau nostalgic. Trecute vremurile cand ne uitam la fotbal pentru un dribbling sau la tenis ca la o magie. Tonele de valuta forte sunt fundatia, scheletul, inima si creierul oricarei actiuni sportive de notorietate. Important esti tu, platitorul, nu pentru ca ai reprezenta, singur, cine stie ce, ci pentru ca, impreuna cu altii ca si tine, incepi chiar sa insemni ceva.

Fara alte lamentari inutile, banii sunt deci generati de audienta. Audienta astfel, in tenis, a inceput sa dicteze cadenta. Turneele au inflorit precum ciupercile dupa ploaie, iar cand jucatorii, harsiti de oboseala raliurilor, au inceput sa selecteze participari (in baza carui principiu, crezi!? Ghici, para malaiata in gura lu’ natafleata) s-au schimbat regulile: penalitati pentru neparticipari. Ca doar spectatorul platitor vrea sa o vada pe Simona, pe Vika, pe Angi. “We are all politically correct”.

Numai ca nimeni nu le obliga pe fete – (constiinta!? Esti nebun, care constiinta!?) sa joace balet in loc de tenis. Sau teatru. Cum!? Simplu: o “accidentare” in setul trei al ultimului meci este o justificare serioasa pentru un meci mai slab in turul unu. Din nou, iti reamintesc, neprezentarea e penalizata, baletul nu.

A devenit astfel popular un nou atribut si anume “gradul de implicare”. Fara discriminare ci pur si simplu, el este intalnit mai ales la fete, baietii inca pot duce ritmul, testosteronii sunt mai potenti decat pohta noastra de tenis, deocamdata. Nimeni nu il pomeneste dar toti care gandesc se intreaba:”Oare cat se implica Simona? Suta la suta? Cincizeci? Douazeci?”

De-a dreptul enervant este cand vine cate unul precum CTP care ne zice, ghidus, ca aia care o injura pe Simona cand pierde sunt cu doi pasi in spate. Stie ea, Simona, ce face, iar CTP ne face noua cu ochiu': te-ai prins fraiere!?

Daca mai adaugam asa, ca un fleac, si zeama asta cu pariurile atunci poti sa iti faci o impresie mai realista, la ce ne uitam noi de fapt.

Cand eram mic vroiam sa joc fotbal. Nejustificat, dealtfel, pentru ca nu eram bun deloc. Aveam vreo doi in clasa care jucau foarte bine si care cateodata jucau cu mainile la spate. Le dadeam astfel goluri, cateodata chiar si castigam dar, in loc sa ma bucur, imi vedea sa le trag una in cap.

Spune si tu acum: tie nu iti e mila de Begu?!

Lucian Vasiliu



Burlington, Vineri, 13 mai, 2016